Un an special pentru noi
În aceste zile (mai exact, pe 14 ianuarie), revista noastră împlinește 30 de ani de existență. Sîntem cel mai longeviv săptămînal cultural românesc de după 1990! Cu un cuvînt la modă azi, sîntem o revistă rezilientă. În acest an jubiliar, ajungem și la numărul 1.000 de cînd sîntem „vechi”, adică din 2004. Spre exasperarea unora, dar și spre bucuria altora, Dilema veche este deja o instituție de cultură. Avem o istorie a noastră și sînt unele semne că am și făcut istorie, din cînd în cînd. Oricine vizitează arhiva noastră vede imediat că tot ce a fost important în cultura română scrisă a ultimilor 30 de ani a trecut prin paginile noastre. De trei decenii sîntem martori vii ai prezentului cultural românesc și, uneori, actori ai săi. Am trecut prin toate cele ale României. De 30 de ani, nimic din ce este românesc nu ne este străin.
Prin orice vremuri am trecut, bune sau rele, două lucruri am făcut fără întrerupere, săptămînă de săptămînă: am publicat texte inteligente (uneori geniale) și am zîmbit (uneori am rîs de-a dreptul). Am fost mereu citiți – de asta am rezistat. Mai ales din 2004 încoace, de cînd am devenit o revistă privată, am depins exclusiv de cititorii noștri, care sînt foarte mulți pentru o revistă culturală românească, ceea ce ne bucură, dar extrem de puțini pentru o țară cu pretenții de cultură europeană, ceea ce ne întristează. Ni se spune că sîntem „un produs de nișă”. Sigur că sîntem. Doar că nișa dilematicilor e cu mult mai deschisă decît cred experții în marketing. Ni se spune că sîntem „un produs premium”. M-aș bucura să fim și prețuiți astfel. Deocamdată, noi ne felicităm că am supraviețuit 30 de ani pe această piață de presă deșucheată, absurdă, exasperantă. În fine, ni se spune că sîntem deja „un brand”. De asta nu mă îndoiesc. Oriunde mergem, chiar dacă întîlnim oameni care nu au ținut niciodată o revistă Dilema în mînă, sîntem cunoscuți, oamenii știu de noi, știu de unde să ne ia. Sîntem ce sîntem datorită celor de dinaintea noastră: fondatorului nostru, dl Andrei Pleșu, în principal, nașului nostru, dl Radu Cosașu, celor doi redactori-șefi care m-au precedat, Elena Ștefoi și Mircea Vasilescu, și zecilor de redactori care au făcut revista număr de număr, vreme de 30 de ani.
Pentru că ne citește atîta lume, nu sîntem scutiți de prejudecăți. Unii cred că sîntem conservatori, alții că sîntem neomarxiști. Unii cred că sîntem stipendiați de Putere (de ani de zile, indiferent de Putere), alții că sîntem plătiți de ONG-uri antipatriotice ca să subminăm nația. Mai nou, aud că sîntem plătiți de „baroni locali”, ba chiar, mi-a spus cineva supărat tare pe noi, că nici nu existăm, de fapt. Știu că unii dintre colegii mei se supără cînd întîlnesc asemenea opinii. Pe mine nu mă supără deloc. Dimpotrivă, mă ghidează și ne validează. Dacă revista îi scoate din minți, simultan, pe apucații „conservatori”, care ne strigă că sîntem sorosiști-LGBT-iști, și pe deviații „progresiști”, care ne strigă că sîntem ortodoxiști, înseamnă că sîntem exact cum trebuie să fim: nu la mijloc, ci în dilemă! Adevărul este că-i înțeleg pe intransigenții momentului. Să citești, în aceeași revistă, pe-o pagină, un text al lui Yuval Noah Harari despre eliberarea homosexualilor de sub discriminări și, pe altă pagină, un text al lui Petre Guran despre credința în icoane poate fi smintitor pentru mințile mai slabe. Pentru dilematici, însă, nu este. În acest sens, aș spune că Dilema a devenit o revistă pentru cei cu mințile acasă, ceea ce o face nu tocmai populară în vremurile astea smintitoare.
De amuzat, ne-au amuzat mereu cobitorii, de care nu am dus lipsă niciodată. La puțin timp după ce am apărut, în 1993, un sociolog „as” în predicții, om ascultat cu luare-aminte, că, vorba aia, știa carte și sondaje, spunea într-un interviu că Dilema o să dispară repede, pentru că tot publicul deștept citește o altă revistă, făcută de un prieten de-al lui de pe-atunci, despre sferele politicii, care va dăinui în veci pentru că e briliant făcută, iar Dilema nu spune nimic nimănui. Azi, nimeni nu mai știe nimic de revista amicului, iar noi sîntem sub ochii dumneavoastră. Decenii mai tîrziu, în pandemie, cînd lockdown-ul ne-a forțat să oprim ediția tipărită, cutare optzecist ne scria ferparul pe Facebook: iată, zicea el, a murit Dilema, vă spun eu că nu mai reapare, era paradită și îmbătrînită oricum, a fost ea ce-a fost, dar și-a dat duhul, că toate mor, e firesc să dispară că acum se cere altceva și altfel, s-a închis o epocă etc. Pentru o seară, condeierul a fost fericit pe socoteala noastră, căci a strîns ceva like-uri cu postarea asta. Numai că s-au redeschis chioșcurile, încet-încet piața a revenit cît de cît, sîntem în viață și, avînd în vedere circumstanțele, sîntem bine, mulțumesc de întrebare. Continuăm să punem sub ochii cititorilor noștri articole de toate felurile, făcute așa cum știm noi, căci Dilema a devenit, fără să vrea neapărat, o școală de jurnalism cultural.
Vă mulțumim pentru 30 de ani de lectură! Vă promitem încă pe-atît.
