Puhoi de pacifiști și nici un făcător de pace

Acum vreo șapte ani, mă lamentam în cadrul acestei rubrici titrînd: „Unde sînt făcătorii de pace?”. Ca și acum, toată lumea se văita că nu (mai) avem lideri, că sîntem dominați de impostură, mediocritate și incompetență. Ce spuneam eu era că nu de lideri avem nevoie, ci de făcători de pace. Asta este o specie încă și mai rară decît cea a liderilor competenți, onești, charismatici și, poate de aceea, este încă mai necesară. De cînd am scris acel articol uitat, nevoia de făcători de pace a devenit acută, iar lipsa lor nu mai este doar o carență de resurse umane, ci o tragedie. Dar cine spunea că lumea are oroare de gol și orice loc din care lipsește îndrituitul este imediat ocupat de copia lui calpă? Așa se face că n-om avea noi făcători de pace, dar s-a umplut cuprinsul de pacifiști!

Diferența e enormă. Făcătorii de pace sînt aceia care au puterea, autoritatea și înțelepciunea să aducă și să păstreze pacea prin orice mijloace. Iisus Christos îi pune între fericiți, căci „fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5,9). Fiind fii ai lui Dumnezeu, puternici trebuie să fie. Făcătorul de pace nu e o natură firavă, cu pas discret și glas șoptit, braț molatec și gîndire de împărat poet, ca să parafrazez un clasic. Priviți-ne cum ne manifestăm și înțelegeți imediat că pace, pe lumea asta, nu poate face decît unul puternic. Priviți istoria noastră, a oamenilor, și veți vedea că nu de puține ori pacea nu s-a putut instala decît cu război. Pentru ca Europa agresată de Hitler să fie pacificată a fost necesar un război mondial. Făcătorul de pace înțelege bine rolul forței și știe că nu putem nici ajunge la pace și nici trăi în pace dacă nu se proiectează asupra lumii forța care o păzește. E forța rațiunii? E forța dreptului? E forța umanismului? Bine ar fi să fie, dar nu e nici una dintre ele. Singura forță care poate astîmpăra animalul din războinic este forța care îl poate răpune în război.

Nu de puține ori, pacea se instalează cu umilință, cu amputare, cu nedreptate. Nimeni nu acceptă de bunăvoie să fie umilit, amputat, nedreptățit. O forță trebuie să-l facă pe cel care vrea război să sufere toate acestea anume ca să nu mai poată tulbura pacea. Făcătorul de pace este acela în stare să facă asta. Dacă pacea în sine este indiscutabil o formă de bucurie colectivă (de-aia spunem că de pace ne bucurăm), prețul păcii este cel mai adesea neplăcut. 

Făcătorii de pace sînt pragmatici (pentru că urmăresc un rezultat real, clar și palpabil, anume pacea), sînt puternici (pentru că pot impune și pot proteja pacea) și sînt înțelepți pentru că vor cîntări mereu mijloacele de forță pe care le exercită în atingerea scopului, atenți să nu pericliteze prin ele scopul însuși).

Pacifiștii sînt, însă, cu totul altceva. Dacă făcătorii de pace se concentrează pe rezultat și îi subordonează mijloacele, pacifiștii se blochează în mijloace. Pacifiștii cred că orice conflict între oameni se poate rezolva pașnic și, de aceea, orice exercițiu de forță, indiferent de scopul în care este efectuat, este reprehensibil. Pacifiștii cred că unei agresiuni militare nu trebuie să-i răspunzi militar. Dacă un stat agresat militar ar răspunde similar agresorului, ar avea loc ceea ce ei numesc „escaladare”, adică, în cartea lor, coșmarul absolut. Pacifismul e frumos și creștinesc, mi s-ar spune. Creștinește? Da și nu. Iisus este Dumnezeul Păcii, desigur, dar tot el este cel care răstoarnă mesele de la intrarea în templu, usucă un smochin și spune despre sine într-un rînd că n-a venit să aducă pacea, ci sabia (Matei 10, 34). Iisus știe bine că, pentru ca pacea să se instaureze, pare inevitabilă trecerea prin momentul în care „dușmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36). În plus, n-am convingerea că Iisus ne vrea omorîți de un agresor căruia i-am putea răspunde. Întoarcerea obrazului nu e deloc un răspuns pacifist, ci un răspuns făcător de pace. Iisus nu e deloc un pacifist, El este cel mai clar și luminos exemplu de făcător de pace. Altfel, pacifiștii cultivă un idealism bine rezumat în faimosul cîntec al lui John Lennon, „Imagine“. Asta, desigur, la prima vedere. Căci lumea are obiceiul să fie mai amestecată decît pare. Activismul pacifist rămîne, totuși, un activism – adică o acțiune ideologică precum oricare alta, cu fel de fel de oameni, cu finanțări și direcționări obscure, cu motivații mai mult sau mai puțin oneste. Noi, cei care am trăit în comunism, avem o anume experiență cu aceste „mișcări pentru pace”. Las la o parte că cele din partea asta a Cortinei de Fier erau create exclusiv în scop propagandistic și ajunseseră să fie într-atît de caraghioase încît au devenit temă predilectă de bancuri. Dar știm acum – pe atunci doar bănuiam – și că cele din partea cealaltă a Cortinei erau bine finanțate și manevrate de serviciile secrete comuniste, ca să slăbească sprijinul democratic pentru creșterea militară a „capitalismului”. La jurnalele de știri comuniste vedeam seară de seară tineri care se legau cu lanțurile de porțile bazelor militare occidentale sau se așezau pe liniile de cale ferată ca să oprească mersul trenurilor cu echipament militar. Sincer, nimeni dintre noi nu era impresionat de acest gen de „eroism în numele păcii”, fie pentru că-i credeam manipulați de tiraniile în care noi trăiam, fie pentru că îi consideram proști. Renumele bun al ideilor pacifiste, cît a fost, nu a venit niciodată de la activismul pacifist, ci din muzica, din literatura și din filmele anilor hippie. 

Dar dacă diferența dintre făcătorii de pace și pacifiști ar fi numai aceasta, că primii sînt realiști și cei din urmă sînt idealiști, n-ar fi nimic. Filozofia ne învață că diferența dintre realism și idealism nu este chiar atît de mare pe cît pare. Diferența dintre făcătorii de pace și pacifiști este, însă, una de caracter, apoi una de inteligență și, în fine, adesea, una de onestitate. Pacifismul este rudă bună cu lașitatea și cu frica. Pacifistul este – din pricina dozei lui de naivitate temătoare, probabil – vulnerabil și ușor de dus de nas. Energia lui e ușor de „montat” în direcția pe care un grup ideologic cinic o consideră profitabilă. Asta, scuzați expresia, îl califică drept prost. În fine, printre pacifiști găsești foarte adesea ipocrizie. Sub pacifism – chestie cu pretenții angelice – se ascunde foarte des alt tip de opțiune. De pildă, în cazul conflictului din Ucraina, pacifismul a acoperit foarte des antioccidentalismul, putinismul și antiamericanismul multora, după cum, în cazul războiului din Gaza, pacifismul a acoperit foarte des antisemitismul, antiamericanismul și antioccidentalismul multora. 

Dar cea mai dureroasă diferență dintre făcătorii de pace și pacifiști este că cei dintîi nu se văd deloc acum, cînd e mai mare nevoie de ei, iar cei din urmă proliferează cînd încurcă lucrurile mai tragic ca niciodată.