Ce oameni avem, ce oameni sîntem
Dacă vă amintiți, la începutul anului trecut toată presa românească prelua un zvon și-l umfla fără nici un temei pînă la nivel de certitudine: președintele Iohannis va deveni secretar general al NATO. L-au întrebat jurnaliștii, la un moment dat, pe președinte despre acest zvon și el, altfel sărac la vorbă cu presa, a bombat pieptul, s-a îngîndurat puțin și a dat un răspuns tipic politicianului care „e în cărți”. Nu era în nici o carte. Toată povestea era un balon de săpun. Nu mă laud aici, dar nu am crezut nici o secundă în ea. Nu pentru că NATO e cine știe ce organizație condusă numai de brilianți. Faptul că unul ca Mircea Geoană e numărul 2 în organizație spune clar că nici NATO nu e altfel decît celelalte organizații politice ale momentului. Adică e condusă de oameni proveniți din elita politică a clipei, care este alcătuită din mediocri coruptibili în cel mai bun caz și din submediocri corupți în mai toate cazurile. Dl Iohannis n-ar fi fost nepotrivit pentru conducerea NATO pe motiv că e un mediocru încîntat de sine. Eu n-am crezut nici o clipă că președintele nostru ar avea vreo șansă pentru că, în fruntea acestei organizații, e mereu pus un tip harnic. Ca secretar general al NATO ai enorm de muncă, e o responsabilitate stresantă, călătorești mult în deplasări de cu totul alt gen decît cele în care ai două întîlniri și apoi mai stai pe-acolo cu soția vreo cinci zile, într-o cvasivacanță. Așadar, acesta nu e un post pentru dl Iohannis și lumea știe asta. Mai ales acum, cînd sîntem de gît cu rusul.
Totuși, presa noastră a înhățat zvonul, l-a gonflat, l-a vînturat, l-a colorat în fel și chip. Știți de ce deștepții nației de la televizor au consumat ore întregi din viețile lor rumegînd scenarii (ah, ce le mai plac românilor scenariile!) despre cum se face „rocada” (Iohannis trece la NATO, Geoană vine la Cotroceni), despre cît de „tare” e dl Iohannis și cît de buni sîntem noi, în general? Pentru că a existat un public care a crezut chestia. O grămadă de oameni inteligenți, plimbați, citiți o luaseră de bună. Cînd au început să transpire numele discutate la primele tatonări dintre cei care chiar decid viitorul secretar general al NATO și ne-am lămurit că nici vorbă de falnicul nostru președinte, ne-am reorientat senini, ca și cînd n-am pomenit vreodată subiectul, iar deștepții de la televizor au trecut la alte scenarii.
Amintesc acest episod pentru că el arată ceva despre o mentalitate naivă și amărîtă a poporului telespectator cu privire la relațiile internaționale. O țară în care atît de mulți cred că alegerile pentru președintele României sînt mereu cîștigate de ăla care „are sprijin” (aici, faci obligatoriu cu ochiul peste umăr) de pe la Washington, Bruxelles, Paris sau Berlin este o țară care nu poate avea o altfel de diplomație și o altfel de exprimare externă decît cea care se vede. Nu pretindeți diplomaților, înalților funcționari ai statului și cu atît mai puțin politicienilor să aibă o viziune despre lume și viață mult diferită de cea a poporului din care provin. În plus, dacă ai un nivel general de incompetență, iresponsabilitate și impostură în toată administrația românească, fie ea locală sau centrală, de ce te aștepți ca anumite segmente ale ei să fie cu totul altfel, cu totul excepționale?
Anul trecut s-a încheiat cu două eșecuri majore ale diplomației noastre. Precizez, sînt două eșecuri ale diplomației, dar nu sînt eșecuri de diplomație. Mai întîi, am ratat aderarea la Spațiul Schengen. Apoi, în Ucraina a fost adoptată o lege a minorităților care nemulțumește comunitatea română de acolo, deși președintele Zelenski promisese altceva. Mai mult, după ce Parlamentul de la Kiev a adoptat legea, nu am putut să-l convingem pe președintele Zelenski să facă ceva, măcar un gest simbolic, dacă nu unul legislativ, ca să mai dreagă busuiocul. De altfel, el a promulgat legea cu emfază, anunțînd-o ca pe un pas important în drumul Ucrainei spre UE. Ultimele noastre încercări spre Kiev, oricum tardive, prin președinte și ministrul de Externe, au obținut promisiuni ale omologilor de genul „facem o comisie comună care va lansa consultări”. Nu trebuie să fii cine știe ce specialist ca să înțelegi cît de solidă e o asemenea exprimare.
Sigur că aderarea la Schengen și drepturile românilor din Ucraina sînt spețe foarte diferite. Poate că și neputințele pe care insuccesele în aceste două dosare le relevă în administrația statului român sînt diferite. Dar cauza profundă mi se pare a fi aceeași: un blocaj de gîndire.
Incapacitatea statului român de a mobiliza tipuri de gîndire și acțiune în interiorul celor două mari organizații, UE și NATO, în interesul cetățenilor români este evidentă. Pur și simplu, statul nostru nu poate găsi resursele intelectuale și de voință ca să gîndească și să acționeze în interesul național. Cu precizarea că interes național înseamnă interesul națiunii, adică interesul românilor. Și mai clar, înseamnă mai multă libertate, mai multă prosperitate și mai multă siguranță pentru toți românii.
Mai precis: nu putem/nu știm cum să culegem dividende pentru noi din jocul multilateral, din apartenența loială la UE, mai ales. Înțeleg bine de unde vine mentalitatea cuminte, lipsită de imaginație, lipsită de o minimă asumare a unei agende proprii, cenușie și inactivă. După diplomația imbecilă a lui Ceaușescu, în care am fost căpoși, țîfnoși și absurzi ca niște nord-coreeni, a trebuit să vină un timp în care să ne cumințim, să arătăm că sîntem oameni de înțeles, normali la cap, că putem juca în echipe, că partenerii se pot baza pe noi. Am făcut asta 30 de ani. Am reușit să părem mai aproape de ceea ce sîntem: niște europeni mai săraci, dar autentici. Acum, după 30 de ani, e nevoie să fim inteligenți și să pricepem ce joc jucăm. E nevoie să ne schimbăm mintea.
În UE, relațiile dintre state nu sînt fundamental diferite față de ceea ce se întîmplă în general în relațiile internaționale, chiar dacă sînt mai apropiate, statele sînt integrate în mare măsură și relațiile sînt mai puțin formale. Și în UE, relațiile dintre state au o bună doză de răceală și de cinism. Statele membre UE nu sînt mai puțin ipocrite și egoiste decît altele. Doar că au convenit ca egoismul și ipocrizia să fie, pe cît se poate, subsumate unui proiect general mai amplu, care e chiar Uniunea. Mai pe șleau, și în UE, dacă poți să sucești mîna la spate partenerului ca să obții ceva pentru tine, o faci fără ezitare. Singura limită este ca ceea ce vrei să obții să fie în acord cu marele proiect al integrării europene. Cum de a putut bifa Croația anul trecut, la doar nouă ani de la aderarea la UE, atît Schengen, cît și euro, iar noi, membri de 15 ani, sîntem departe de Schengen, iar la euro nici nu îndrăznim să ne gîndim serios? Răspunsul este că Croația – țară cu probleme serioase, ce pot fi invocate spre a-i fi refuzat accesul în liga de elită – știe jocul.
Dar avem oameni care să învețe jocul acesta european complicat, în care loialitatea se împletește aproape nediferențiat cu egoismul, iar prietenia și servilismul sînt doar amortizoare pentru cinism? Nu vă repeziți să dați răspunsul-clișeu, că sigur avem, dar politica noastră dîmbovițeană îi ține departe de putere și de țară. S-ar putea să nu fie așa. Amintiți-vă începutul acestui articol...
