Închinarea politică a universităților

Legea asigură unor instituții esențiale pentru prezentul și viitorul societății noastre un grad sporit și bine apărat de autonomie. Printre ele, magistratura, Banca Națională, armata, înalta funcție publică, dar și universitatea. Înainte de 1990, nimic nu era autonom. Totul era supus controlului și deciziei politice. Conducătorul statului, prin instrumentele sale de comandă (partid, poliție politică etc.), își subordonase întreaga țară. Universitățile erau complet aservite politic. După 1990, universitățile au dobîndit autonomie. Asta înseamnă, printre altele, că nici un șef politic nu mai poate veni la vreo universitate să decidă cine e rector, cine e decan și cine e dat afară, cine avansează în grad și cine rămîne asistent sau lector în eternitate. Nici un șef politic nu-i mai poate obliga pe profesorii și pe studenții universității să se strîngă într-o sală, să-l asculte și să-l aplaude. Nici un șef politic nu mai poate dispune cum vrea, pentru el sau pentru alții, de laurii academici. Nu doar în universități, dar parcă mai ales acolo, autonomia a fost primită neașteptat de unii dintre oamenii care dau față și viață reală instituției în care se organizează forma cea mai înaltă de educație a românilor. Pentru mulți dintre ei, autonomia primită de la lege nu a însemnat libertatea de a decide propriile criterii și reguli de funcționare, independența agendei și construirea unei excelențe, ci libertatea de a decide cui se închină instituția. Adică, dacă tot e de închinat, măcar nu mai decide „factorul politic” cui i se închină universitatea, ci decide „factorul profesional”, decidem noi, aici, suveran. 

Continuînd o tradiție veche cît cea mai veche universitate de la noi, azi mulți dintre universitari fac politică. În toate partidele. În plus, oportunismul și strategiile de ascensiune în carieră caracterizează pe universitari în aceeași măsură în care caracterizează pe oricine. Gurile rele zic că încă și mai abitir. Poate. Te poți gîndi că o proptea în viitor nu strică niciodată. Iar dacă, universitar fiind, te vrei și oleacă de ministru sau consilier pe la înalte cabinete, e bine să dai semne de supușenie flatantă (căci așa e supușenia universitară pentru politicieni) în avans, dacă se poate. Oamenii inteligenți, se știe, mizează pe viitor.

În fond, fiecare dă șefului politic ce are ca să-l aibă în vedere la împărțeala funcțiilor. Unii îi aduc voturi, alții îi aduc bani – universitarul ce poate da? Ce are. Adică ceva din prestigiul locului său de muncă: universitatea.

A apărut, însă, și cea mai perversă motivație a închinării unei instituției autonome: închinarea spre binele ei. Adică are universitatea autonomie, dar șefii ei o închină ca să-i fie ei bine. De pildă, universitățile se închină politicienilor, dîndu-le masterate, doctorate, onoruri, platforme „curate” pentru propagandă, ca să-și rezolve unele probleme ce țin de politicieni. Mai clar, e vorba de bani. Sînt fonduri care stau direct în pixul politicienilor – ca să le obții pentru universitate, trebuie să dea și universitatea ceva. Aceasta este cea mai fățarnică motivație pentru închinare. Măcar închinarea motivată de adeziune sinceră sau cea motivată de strategii personale au ceva onest. În cazul acesta, ipocrizia e aproape insuportabilă. De fapt, universitarul care își închină universitatea, chipurile, pentru binele ei, o face strict pentru interesul lui propriu – nici o universitate respectabilă și reputată din România de azi nu are nevoie să se închine unui politician ca să trăiască. Nici una!

Să fie clar: o universitate care refuză politicos să înscrie la doctorat un ministru, să zicem, de Finanțe sau refuză politicos un prim-ministru care vrea să se dea în stambă în aula ei plină cu studenți și profesori care-l aplaudă nu pierde nimic. Va avea tot banii pe care-i va avea. În plus, nu cîștigă mare lucru. Mi se spune, de pildă, că sînt clădiri de reparat. Sigur că sînt. Dacă va exista vreodată un ministru care va bloca banii de reparat clădirile universităților, îi îndemn pe rectori să stea liniștiți. Nu trece niciodată mai mult de un an sau doi și ministrul se schimbă. Dar, personal, nu cred că dacă, să zicem, clădirea Universității din centrul Bucureștilor se fisurează grav, va exista vreodată un guvernant care va refuza să o repare pe motiv că nu a fost primit să vorbească în aulă despre sine. Motivul „trebuie să ne închinăm puțin ca să obținem fonduri pentru unul sau altul dintre lucrurile de făcut” nu stă în picioare pentru nici o universitate care se respectă. Las la o parte că, la cîtă autonomie au, universitățile respectabile pot să facă o grămadă de lucruri fără să mai aștepte banii Guvernului. 

Cred că parte a celei mai de preț averi a unei națiuni sînt universitățile ei, iar averea cea mai importantă a unei universități este prestigiul ei. Din acest motiv, prestigiul universităților este de maxim interes public, este unul dintre cele mai valoroase rei publicae ale unei societăți civilizate. Vreți probe? Priviți, numai, cum se năpustesc asupra universităților toți neisprăviții doar-doar vor lua și ei, prin contaminare, ceva prestigiu. Fel de fel de indivizi precari, care au ajuns să aibă bani sau putere, fac tot posibilul să-și drapeze defecțiunile cu roba și toca prestigiului universitar. Politicianul, încă și mai mult decît bogătanul, este ahtiat după orice îl poate arăta altfel decît este ca să poată, astfel, prosti poporul: masterate, doctorate, conferințe cot la cot cu marii profesori universitari în aule, cărți și articole (nu neapărat scrise, dar semnate), cursuri (pe care „le fac” fără să treacă pe-acolo), invitații de onoare la festivități, diplome, poze etc. În principiu, politicianul vrea tot ce n-ar fi putut obține niciodată dacă n-ar fi fost politician. Nu mi-e greu să-mi explic de ce. Însă mi-e greu să-mi explic de ce universitățile noastre îi cedează atît de ușor. Să fie de găsit, oare, explicația în complicatul suflet românesc, atît de bine ipostaziat în Ghiță Pristanda, cel care îi declara amor politic lui Cațavencu în timp ce-l „umfla curat neconstituțional” la ordinul conului Fănică, pe care-l slujea?

Autonomia dată și bine gardată de lege universităților este nu doar o invitație la independență ideatică și spirituală, este o obligație morală la neînchinare. Cine nu înțelege astfel autonomia universitară, mă tem că nici nu o merită. Și, dacă înțeleg eu ceva din istoria ultimului secol, anticipez că o va pierde curînd și pe nimic. 

Altfel, în plan filozofic, rămîne actuală și de mare interes întrebarea: poți face instituții cu reputație de independență și înalt standard cu oameni care nu știu, nu pot sau chiar nu vor să fie astfel? 

(În acest articol am folosit idei și expresii din articolul meu „Închinarea universităților: cazul Mircea Geoană”, publicat pe site-ul www.edupedu.ro în ziua de 9 aprilie a.c.)