Vina poporului rus
Nimic mai ușor pentru oricine decît să învinovățească un întreg popor, dar și nimic mai lesne criticabil decît asta. Spunem că Rusia este de vină pentru crimele și distrugerile din războiul pe care singură l-a declanșat în Ucraina. Doar nebunii sau cei orbiți de ură antioccidentală contestă asta. Spunem, însă, la fel de ușor că rușii sînt de vină; lejeritatea cu care înlocuim în frazele acuzatoare Rusia, ca putere politică și ca stat, cu rușii, ca popor, este suspectă pentru mulți dintre noi. Fanaticii logicii, despre care am o părere din ce în ce mai proastă pe măsură ce îmbătrînesc, te amendează imediat: „Statul rus nu-i totuna cu poporul rus. Iar poporul rus, care? O majoritate? Îți dă majoritatea legitimitate să vorbești despre toți? Dar cei puțini care sînt altfel, de nu chiar invers decît majoritatea? Și, în plus, de unde știi? I-ai întrebat? Pe toți?”.
Sprijinul popular masiv pe care rușii îl acordă putinismului există. Asta e, totuși, indiscutabil. Se vor răzgîndi sau nu? Cum anume și cînd? Nu știm. Este la fel de sigur că poporul rus va continua să existe și după Putin, căci marea povară a popoarelor decurge din eternitatea lor. Poporul rus va merge în istorie cu povara enormă a războiului din Ucraina, alături de altele. Ce va face cu ea, însă, nu e doar treaba lui. Lumea e tot mai complicată, iar legăturile dintre popoare tot mai strînse. Deja, modul în care un popor își metabolizează marile culpe nu mai e doar „o problemă internă”. Într-un fel sau altul, mai devreme sau mai tîrziu, poporul rus va trebui să treacă printr-o pedagogie aspră care-l va regenera moralmente. Nu se va putea altfel! Semnul bun este că, de pe acum, mulți intelectuali ruși știu asta. Și tot semn bun este că alte popoare au trecut printr-o asemenea pedagogie. Pentru moment, mă mărginesc să mă uit în istorie, nu departe de noi, ca să văd povestea altor popoare trecute printr-un iad moral comparabil. E cazul poporului german.
Printre intelectualii germani persecutați de naziști, Karl Jaspers ocupă un loc aparte. În 1937 a fost îndepărtat de la catedra pe care o ocupa la Heidelberg. Spre deosebire de prietenul său Thomas Mann, nu a părăsit Germania și, spre deosebire de colegul său Martin Heidegger, nu a făcut pactul cu Diavolul. A rămas tăcut, discret, în țara lui răvășită de nebunie, încercînd să-și salveze sufletul și să reziste. S-a opus lui Hitler prin simplul fapt că nu și-a urmat conaționalii în criminala rătăcire. Cu alte cuvinte, a făcut cam ce stă în puterea oricui să facă: n-a fost un erou, dar a fost un om decent continuînd să trăiască într-un context abject. În toți anii celui de-al doilea război, Jaspers a crezut că va veni vremea în care Germania va trebui reclădită după Hitler și că el trebuie să fie gata, moralmente și intelectualmente, să fie o figură de prim-plan în acest proces al renașterii. Și așa a fost: imediat după 1945, Karl Jaspers a jucat un rol major în renașterea Universității din Heidelberg. Primul pas necesar era, firesc, denazificarea. Doar că lumea germană de după Hitler era îngrozitor de complicată. Putem înțelege bine de ce: și la noi decomunizarea a fost un proces atît de greoi și contradictoriu, care a întîmpinat atît de multă rezistență, încît mulți cred și astăzi că, de fapt, nu a avut loc niciodată. E greu pentru orice popor să se despartă de dictaturile pe care le-a susținut, căci sufletului colectiv inerțiile îi sînt pe atît de mari, pe cît de nebunesc îi este avîntul uneori. În plus, niciodată despărțirea de dictaturi nu e deplină, căci istoria națiunilor nu este o sumă de întîlniri și despărțiri, ci o acumulare, în straturi suprapuse, de evenimente istorice care devin memorie colectivă vie.
În 1946, Jaspers a susținut o serie de conferințe pe care le-a publicat un an mai tîrziu într-o cărțulie intitulată Problema vinovăției (Die Schuldfrage). Cartea a fost tradusă în alte limbi cu titluri mai explicite, precum Problema vinovăției poporului german. Jaspers răspunde direct întrebării „Este poporul german vinovat pentru ororile lui Hitler?” spunînd că da, dar în feluri diferite, ceea ce implică răspunderi pe diferite paliere. Tot ce scrie filozoful german acolo este o bună lecție pentru prezent. Să vedem.
Există, întîi, o vinovăție penală, care aparține celor care încalcă legea (internă sau internațională) și de treaba asta se ocupă curțile de judecată. Nu am nici o îndoială că Putin și decidenții politico-militari din jurul său au a răspunde penal pentru ce fac, la fel și militarii ruși care încalcă legile internaționale în Ucraina.
Există și o vină politică, ce aparține cetățenilor statului, pentru că statul nu permite nimănui să fie în afara cetățeniei. Asta înseamnă că toți cetățenii unui stat (rus, în speță) sînt vinovați politic pentru erorile statului lor. Indiferent dacă un cetățean este sau nu de acord cu guvernul său, indiferent dacă votează sau nu, prin simplul fapt al legăturii de cetățenie, el este vinovat politic pentru greșelile politice ale statului său. În cazul unui război nedrept, așadar al unei greșeli politice enorme, cetățenii statului care l-a pornit sînt ținuți solidari cu răspunderea statului lor în fața statului care a ieșit victorios. Cetățenii ruși vor trebui să suporte responsabilitatea politică a acestui război în sensul că vor fi solidari cu statul lor în a suporta sancțiunile și pedepsele pe care Rusia le va încasa ca urmare a deciziei politice de a invada Ucraina.
Apoi, există o vinovăție morală. Ea este personală și operează în fața conștiinței morale individuale – acolo unde fiecare om este vinovat pentru propriile acțiuni, inclusiv acelea de a fi urmat ordine imorale doar pentru că erau ordine sau de a se fi supus pornirilor celor din jurul său. Este o judecată interioară de care mulți vor să scape, dar, vai, nu vor putea niciodată. În acest sens, marele Dostoievski, de pildă, aduce dovezi copleșitoare.
În fine, există și o vinovăție metafizică, cea a celor care au supraviețuit sau au trăit bine, în fața celor care au murit sau au suferit de pe urma războiului. Este cazul vinovăției pe care adesea o simte un nevinovat cînd vede suferința aproapelui. Instanța în fața căreia se declanșează această răspundere este însuși Dumnezeu, căci temeiul ei este solidaritatea umană, adică un gen de legătură intrinsecă întregii Creații a lui Dumnezeu.
Numai asumînd cu sinceritate aceste forme de vinovăție, poporul rus va putea renaște din dezastrul în care singur s-a aruncat, urmîndu-l pe Putin.
Bineînțeles că, după ce a spus aceste lucruri, lui Jaspers nu i-a mai fost ușor să trăiască în țara lui. Unii germani l-au acuzat că e trădător vîndut ocupanților, alții l-au acuzat că face jocul americanilor care pregăteau procesele de la Nürnberg, alții că e propagandist sovietic. Asta e soarta tuturor celor care își iau în serios obligațiile, fie ele cetățenești, creștinești sau omenești. Și totuși, renașterea popoarelor nu e posibilă decît prin asemenea oameni. Cazul poporului german e clar. Cînd va urma poporul rus?
