Uniunea și europenii

În sfîrșit, politicienii și activiștii care detestă Uniunea Europeană, o vor sfîrșită și îngropată, au priceput că mai pot avea relevanță electorală doar dacă se prezintă drept europeni care vor un alt fel de Uniune. Un temperament flegmatic ar observa că, de-acum, ideea de Uniune Europeană chiar face unanimitate, dar fiecare e cu Uniunea lui în minte. Flegmaticii – cel puțin așa cum îi definea Heraclit – au dispărut, însă. Nimeni nu mai poate fi azi rece și echidistant. Mai ales cînd e vorba de politică. 

Fenta retorică a „antiunioniștilor” ne spune, de fapt, că electoratele europene, oricît ar fi de supărate și confuze, nu mai „cumpără” exit-uri. În 2022, e greu să contești succesele Uniunii. Nu poți spune oamenilor simpli de pe continent că e rău să meargă, să lucreze, să studieze sau doar să viziteze orice loc vor, de la Atlantic la Marea Neagră și de la Mediterana la Cercul Polar, fără nici un impediment administrativ-birocratic. Sau că pot folosi, mai mult sau mai puțin pe aceeași arie, o unică monedă. Sau că pot vorbi la telefon și pot accesa Internetul din oricare punct al continentului la costul de acasă. Sau că prosperitatea europeană generală a ultimului deceniu nu are nici o legătură cu Uniunea. Forța de tracțiune a UE, cuantificabilă direct în miliarde de euro care au venit către România, dar și în accesul liber la o expertiză de top pe care, altfel, ar fi trebuit să dai bani grei, e incontestabilă. N-am vrut/nu vrem și n-am putut/nu putem noi primi cît sprijin era și este dispusă Uniunea să ne dea! În aceste condiții, dacă te joci de-a Trump în ie sau de-a „conservatorii britanici” pe sub Carpații ortodocși, ce-ai putea să zici dacă ai mai vrea și ceva voturi? Mai ceri ieșirea României din UE? Firește, nu. Așa că faci o piruetă și zici: „Eu nu vreau ieșirea din UE, eu vreau o altă UE”. Ei bine, abia de-acum putem începe să vorbim cu cei cu care, pînă ieri, nu prea aveai ce vorbi. 

Nu este, cred, lipsit de semnificație nici faptul că această manevră retorică se petrece tocmai acum, cînd UE și-a învins inerțiile și țările UE și-au mai temperat egoismul cinic găsind, de bine, de rău, o poziție corectă în privința Rusiei putiniste. Faptul că Putin nu a învins nici după nouă luni de război și, mai mult, probabilitatea tot mai crescută ca Putin să piardă războiul din Ucraina (recunoștință ucrainenilor pentru eroismul lor, mulțumim, America, pentru încă o intervenție care salvează Europa!) au determinat, inevitabil, unele reașezări. Multora le-ar fi plăcut să vadă UE în genunchi, milogindu-se de Putin s-o lase-n pace și să-i dea gaz. A cobi prăbușirea UE este deja un fel de tradiție (cvasi)intelectuală ajunsă la a treia sau a patra generație. Ei, dar uite că nu se-ntîmplă. Ba mai mult, uite că generația „conservatorilor” care voiau să dărîme UE iese la pensie și că înlocuitorii lor au o altă agendă: ei nu mai vor să distrugă Uniunea, vor să o modifice din interior. Ei bine, vorba europeanului, now we’re talking...

Uniunea Europeană este un mare succes istoric imperfect. În esență, cred că relele Uniunii (care, după părerea mea, nu acoperă nici pe departe binele ei!) vin din faptul că a ajuns să fie o lucrare de o complexitate și de o anvergură care depășesc cum mult puterea de înțelegere și acțiune a oamenilor care o conduc. Pur și simplu, niște pigmei trebuie să facă o treabă de uriași.

În opinia mea, Uniunii i se pot reproșa puternic două mari păcate. Primul este birocrația cu tot ce înseamnă ea, de la false competențe la corupție și de la ipocrizie oficializată la egoism cinic. În interiorul UE s-a format deja o clasă de mandarini care își justifică salariile și viețile îndestulate arogîndu-și, fără oprire, atribuții. Inutilitatea Parlamentului European, de pildă, dar și a cel puțin jumătate din corpul birocratic al UE (inclusiv inutilitatea multor „comisariate”) este evidentă. UE se dezvoltă de mult timp în logica specifică birocrației (vezi Max Weber) și nu în logica firească, istorică, a unei Europe unite în diversitatea ei formidabilă. Astfel, s-a ajuns repede la situația în care Uniunea Europeană pare că nu cunoaște și nu înțelege Europa pe care o are de administrat.  

Istoric și cultural vorbind, Europa este un cosmos. Prea des, UE crede că Europa înseamnă consum fără apăsări morale și confort, livrînd cetățenilor ei în consecință. Prea des, UE crede (sau speră) că banii pot orice.

Al doilea păcat al UE, încă mai mare decît primul, este ideologizarea ei. Asociată incapacității intelectuale a eurocraților și euroliderilor de a înțelege ce administrează de fapt, ideologizarea UE poate deveni chiar păcatul ei de moarte, adică un „păcat” care duce direct la extincție dacă nu intervine „pocăința” în gînd și faptă. Retorica „valorilor europene” este, deja, propagandă pură. Instituțiile politico-administrative ale UE au reușit să facă din „valorile europene” ceva greu de priceput. Căsătoria homosexuală, limbajul corect politic, secularismul cu iritații anticreștine, sexualizarea școlară au devenit, nu-mi dau seama cum, valori europene de la care, mă-nțelegi, dacă te abați ieși din Europa! Aiuritor, aceste produse ale ideologiei de azi sînt, în mintea eurocraților, perfect compatibile cu adevăratele mari valori, precum drepturile fundamentale ale omului, libertatea de exprimare, libertatea religioasă sau dreptul la respectarea vieții private.

Recent, am spus într-o dezbatere că mi se pare o imbecilitate să sancționezi Polonia fiindcă pensionează nu știu cum judecătorii pe motiv că nu respectă „valorile europene” în momentul în care ea este cel mai puternic aliat european al Ucrainei într-un război adevărat de care depinde direct securitatea Europei, la modul cel mai propriu. Și cine sancționează? Politicieni care parcă ar cădea la pace cu Putin astfel încît europenii să-și poată încălzi cabanele de schi din Alpi la prețuri ceva mai moderate – altfel, schiul de sezon la prețuri accesibile fiind o valoare europeană fundamentală. Imediat, unii cetățeni europeni m-au apostrofat: separația puterilor e o valoare europeană, pentru că e esențială democrației, iar povestea judecătorilor polonezi e un atentat la separația puterilor! Axiologia bruxelleză așa funcționează: democrația e o valoare europeană; separația puterilor în stat este esențială pentru democrație, care este o valoare europeană, deci este și ea o valoare europeană; independența judecătorilor este esențială pentru separația puterilor în stat care este o valoare europeană, deci este și ea o valoare europeană; mecanismul de pensionare a judecătorilor este esențial pentru asigurarea independenței judecătorilor care este o valoare europeană, deci este și el o valoare europeană. Evident, în felul acesta putem merge în orice direcție cu „valorile europene” – birocrația va fi fericită să dobîndească noi teritorii de acțiune și luptă eroică cu inamicul „antieuropean” stabilindu-și singură, prin silogisme de ONG alert, ce are de păzit.

Mai ales, aș reproșa Uniunii Europene faptul că a confiscat cu totul cuvintele „Europa” și „european” printr-o tipică operațiune propagandistică căreia, din păcate, nu i-a rezistat aproape nimeni. Uniunea Europeană este produsul cel mai înalt al dezvoltării politice a Europei, dar nu epuizează Europa. Nu sîntem, ca într-o paradigmă hegeliană, în prezența împlinirii depline a Istoriei Europei în acest ceva ce se numește Uniunea Europeană. E un abuz înșelător să numești „antieuropean” pe unul care se opune unor politici UE, ca și cum UE este unicul izvor al europenității și tot ce emană de la UE e Europă pură! Europa e cu mult mai grandioasă și mai cuprinzătoare nu doar decît este, ci decît ar putea vreodată să fie Uniunea Europeană. Lasă că, prin vocea multor lideri, adesea, UE a avut poziții care mie mi s-au părut chiar antieuropene. Să amintesc lista liderilor UE care se gudurau pe lîngă Putin în timp ce Rusia ocupa militar teritorii lîngă Uniune? Să amintesc lista liderilor UE care privesc chiorîș spre NATO, dar inaugurează în festivități emoționante statui gigantice ale lui Marx plătite de chinezi în inima Europei? Europa este o realitate cultural-istorică milenară în care, la un moment dat, într-un context particular, acum cîteva decenii, a apărut o realitate economico-administrativă cu proiecție politică numită Uniunea Europeană. UE nu poate acoperi fără rest tot ce înseamnă Europa chiar dacă, prin modul în care ne vorbește, ne dă de înțeles că o face. 

Pe scurt: poți susține Uniunea, poți recunoaște binele pe care l-a adus continentului în care trăiești și îi poți fi chiar recunoscător pentru asta, fiind în același timp un critic al birocrației ei și opunîndu-te ideologiei ei. Oricine se află în această situație nu este mai puțin european decît altul, care nu găsește mare lucru de reproșat Uniunii. Identitatea europeană nu se acordă și nici nu se recunoaște cu ucaz de la Bruxelles.