Nu după degetul de lumină!
Tatăl nostru doar de pe Pămînt, Titu Maiorescu, scria în 1868: „O primă greșeală, de care trebuie astăzi ferită tinerimea noastră, este încurajarea blîndă a mediocrităților. Cea mai rea poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai de pe deasupra – toate sînt primite cu laudă, sau cel puțin cu indulgență, sub cuvînt că «tot este ceva» și că are să devie mai bine. Așa zicem de 30 de ani și încurajăm la oameni nechemați și nealeși! (...) De aci să învățăm marele adevăr că mediocritățile trebuiesc descurajate de la viața publică a unui popor, și cu cît poporul este mai incult, cu atît mai mult, fiindcă tocmai atunci sînt primejdioase“ (s.m.).
Fragmentul acesta este, cred, bine cunoscut tuturor. El se regăsește într-unul din textele maioresciene socotite a fi fondatoare pentru Cultura noastră Română, de care sigur că sîntem toți tare mîndri, după cum știe o lume întreagă. În contra direcției de astăzi din cultura română se studiază în școală, cred. Dacă am dreptate, e foarte bine. Dacă nu am dreptate, e foarte rău. Și dacă ar fi să se decidă ca în toată școala românească să se studieze un singur text și numai acela, În contra direcției... ar trebui să fie. De s-ar studia cu aplicație și cu credința că în lumina acestor rînduri găsim un far călăuzitor care trasează direcția pe care trebuie s-o urmeze cultura noastră prin secole, ar fi chiar suficient.
Studiat sau nu în școli, Maiorescu n-a fost ascultat. Generația de români din care fac parte serbează în fiecare zi mai mult de-un veac și jumătate de cînd nu l-am ascultat pe Maiorescu. Copiii nu ascultă de părinți – nimic neobișnuit! Dar asta se întîmplă în copilărie. Cultura română a ieșit, totuși, din copilăria ei. Și nici noi, la 30 de ani de la despărțirea de comunism, nu mai sîntem chiar infanți. Așadar, problema nu este că avem o copilărie neascultătoare, ci o maturitate în naufragiu.
Deși, la vremea lui, acest fragment era mai degrabă pedagogic, acum sună profetic. Iar observația finală e frapantă: cu cît poporul e mai incult, cu atît mediocritatea e mai periculoasă. Poți să nu simți un fior rece în inimă cînd citești acum, așa ceva? Mediocritatea, în sine, nu face rău. E doar banală, călduță, bleagă. Mediocritatea în context, însă, poate fi mai rea decît prostia cea mai agresivă. Iar contextul care transformă mediocritatea în dinamită cu fitil aprins este nivelul general de cultură al poporului care trăiește cu ea. Maiorescu ne spune că, dacă poporul e incult, mediocritatea e direct periculoasă. Și noi, dacă sîntem onești, îi răspundem peste veac: Iată!
Prin ce poate fi mediocritatea periculoasă, de fapt? Maiorescu nu ne spune explicit, dar avem deja experiența mediocrității unui popor incult ca să putem ști singuri – nu mai avem minimalele criterii să discernem valoarea. Mai clar: sîntem atît de mediocri încît nu ne mai dăm seama că sîntem mediocri. Priviți, doctorii marilor noastre universități vorbesc precum copiii (mediocri) de clasa a III-a, derbedeii de Facebook trec drept gînditori rafinați, deștepții proștilor trec drept deștepți pur și simplu, bigoții trec drept sfinți, bișnițari de idei de-a gata ocupă fotoliile elitei. Și toate astea nu pentru că un regim dictatorial îi plasează astfel, nu pentru că un satrap al culturii așază așa ierarhiile, ci pentru că publicul românesc decide liber să fie așa. Ignorant, dar liber. Inclusiv liber să creadă despre sine că știe chiar dacă nu știe.
Acum o generație, era un pic altfel. Încă se mai poate găsi pe YouTube mărturia video a unei scene memorabile. În holul Ateneului, în februarie 1990, bătrînul Sergiu Celibidache stă de vorbă cu zeci de oameni strînși în jurul lui. Printre ei, valori certe ale muzicii noastre. Cîțiva dintre ei, emuli de-ai marelui dirijor. Celibidache se referă în termeni duri la unul dintre ștabii vieții muzicale ai epocii Ceaușescu, abia apuse, și toți aprobă vorbele grele ale maestrului, dînd din cap, aplaudînd, rîzînd. La un moment dat, Celibidache sugerează, referindu-se la faptul că „o mediocritate” a dominat viața muzicală din România, că ar prefera cinci ani de închisoare decît să asculte un concert dirijat de acel om. Asistența rîde, exultă și aplaudă. Bună poanta, aspră judecata, le place. Dar Celibidache continuă: „Nu rîdeți, măi! Nu rîdeți, că sînteți toți vinovați”. Asistența îngînă expiatoriu: „Așa este, așa este”. Celibidache: „Ați înlesnit (ca) o mediocritate fără nici un talent, un intrigant cum nu sînt doi să ajungă să determine evoluția artistică a României, (care are) unul dintre cele mai talentate popoare (pe) care le cunosc. Cum ați înghițit, măi? Cum ați înghițit?”. „Sistemul, maestre, sistemul...”, se aude o voce care pare a fi a maestrului Dan Grigore. „Dane, nu trebuie să o iei așa în ușor. Aveți toți o enormă vină pentru situația artistică mediocră în care vă găsiți.” „Așa e...”, se aud voci din asistență.
Acest fragment de film îmi evocă lumea din primii ani de după 1989. Atunci, încă mai știam să deosebim mediocritatea de valoare. Știam, de pildă, că aproape tot ceea ce propusese regimul comunist ca versiune oficială e nonvaloare, în vreme ce valoarea se putea găsi în ceea ce regimul reprimase ori abia tolerase. Era un criteriu fragil și discutabil, dar verificabil în mare măsură, totuși. Sigur că puteai găsi valori și printre prietenii și aliații fățiși ai regimului, după cum mediocritate exista și în zona disidentă. Dar, în mare, practicarea acestui criteriu oarecum la îndemîna oricui nu dădea erori.
După aceea, însă, lumea românească și-a pierdut treptat mințile. Mediocritățile au început să se impună spunînd, impertinent și impenitent: „Eu sînt o valoare”. Dar răul nu e produs de tupeul lor, ci de lipsa generală de reacție. Neinstruit, incult, cum zice Maiorescu, incapabil să opereze distincții de valoare, publicul a susținut și a cultivat mediocritățile, care au trei mari avantaje în raport cu valoarea. Primul e cantitativ. Mediocrii sînt mereu mai mulți, copleșitor de mulți. Cineva puțin antrenat care vrea să guste bucuria culturii are șanse cu mult mai mari să întîlnească, la momentul formării sale, un mediocru și nu o valoare, iar mediocrul acesta care i-a format gustul îi va fi criteriu absolut. Al doilea avantaj al mediocrității de la noi este că, în mod natural, publicul în ansamblu nu o poate discerne, cum spuneam. Obișnuit cu mediocritatea, ochiul cultural devine orb la valoare. În fine, al treilea mare avantaj vine din contextul general profund ideologizat. Nimic nu este mai nutritiv pentru mediocritate decît ideologizarea, a cărei cea mai rudimentară formă este partizanatul politic. Dacă ești „pe linie”, ești bun. Dar dacă ești de la partid, ești și mai bun. De fapt, dacă ești de la partid, nici nu mai contează dacă ești „pe linie”, așa ești de bun!
E. Lovinescu încheia cartea lui despre Maiorescu cu metafora degetului de lumină al marelui junimist care va indica, la fiecare moment de cumpănă al culturii noastre, direcția cea bună. Și eu cred la fel. Cred în degetul de lumină al lui Maiorescu. Dar ceea ce Lovinescu pare că nu știa este că lumea românească, veselă și mulțumită în nemulțumirea ei ipocrită, nu urmează, la răspîntii, drumurile clare și luminoase, care pot fi anevoioase, ci preferă desișurile mai umbroase, potecile mai dosite și incerte, dar mai line.
