Deșteptul proștilor
Vă mărturisesc că de mai multă vreme observ cu interes – recunosc, stimulat și de un curios deliciu – o specie umană aparte: deșteptul proștilor. Dacă vrei să înțelegi fenomenologia nemărginită a prostiei nu este suficient să-l privești doar pe prost. Dacă vrei să înțelegi cum trăiește, cum se manifestă și, mai ales, cum de e posibil un prost, privește-l la pachet cu deșteptul lui, căci nu există prost fără deșteptul prostului!
Dacă micul meu articol ar fi un studiu de ținută academică, dintre acelea care încep obligatoriu cu un abstract și se publică în reviste peer review, aș spune la început cam așa: „ceea ce voi dovedi cu această lucrare este că: a) fiecare prost își caută și, în cele din urmă, își găsește un deștept al lui, pentru că fiecare prost are nevoie de un deștept; b) deșteptul proștilor este, în fond, un impostor sau un nepriceput pe care adulația proștilor îl face să creadă despre sine că este competent și priceput; c) deșteptul proștilor devine, în final, captivul proștilor, căci proștii nu pot adora altfel decît luînd în posesie; d) aceasta este o captivitate fericită pentru toată lumea, pe care atît deșteptul proștilor, cît și proștii o vor apăra feroce”. Dar articolul meu nu este un studiu academic, așa că voi încerca doar să schițez unele trăsături de portret care vor indica spre concluziile de mai sus.
Începînd să observ fenomenul, intuiția mea a fost că mediul cel mai propice pentru a observa legătura fascinantă dintre prost și deșteptul lui și, în consecință, mediul de viață cel mai propice pentru deșteptul proștilor este Facebook. De ce? Pentru că acolo versiunile cele mai smintite ale omenescului zburdă în voie. Intuiția mea se susține. În lumea Facebook, deștepții proștilor sînt nenumărați și apar ca ciupercile după ploaie. Metafora nu este deloc gratuită, căci deștepții proștilor sînt ca o vegetație spontană care a dat de cele mai bune condiții naturale în lumea Facebook.
Tipic pentru deșteptul proștilor este să-și creeze pe Facebook o pseudocompetență. În lumea reală, în mediile profesioniste, deșteptul proștilor n-ar trece nici măcar de pragul ușii de la intrare. Pe Facebook, însă, el jonglează liber, cu îndemînarea specifică escrocilor, ceva informații dintr-un domeniu anume (în general, umanist – istorie, drept, lingvistică, literatură, studii clasice, psihologie, arte – dar merg bine și biologia, medicina ori fizica). Informațiile sînt lăutărești, obținute în general după ureche, „pe maidan”, și nu prin studiu serios, îndelungat. Ceva surse online (dintre cele ce se găsesc la al doilea click, nu la primul, unde le poate găsi mamelucărimea) suplinesc rapid anii de școală la timpul la ei și de studiu de după anii de școală, în ochii proștilor. Nu e cazul să mai spun, jongleria ca atare este absolut inacceptabilă printre profesioniștii domeniului, dar pentru proști e, cum le place să zică adesea, magică – le ia ochii, îi amețește, îi satisface. După sau în timp ce-și construiește pseudocompetența cu aplomb pe Facebook, deșteptul proștilor joacă și o carte ideologică tare. Este de o parte sau de alta a baricadei, fără dubiu. El știe că lumea polarizată, indignată și mereu acuzatoare de pe Facebook funcționează tribal: ești din tribul meu, te iubesc imediat; ești din tribul celălalt, te detest fără să știu nimic altceva despre tine. Plasamentul fără echivoc este foarte necesar pentru deșteptul proștilor. Plasîndu-se, el pierde un public, dar îl cîștigă definitiv pe celălalt, care va fi mult mai vulnerabil la trucurile lui pentru că acestea vin de la cineva din tribul iubit. În fine, al treilea element intrinsec pentru deșteptul proștilor este nevoia vitală de succes printre proști. Cum viața unui deștept al proștilor este posibilă exclusiv pe Facebook (el chiar este o făptură a Facebook-ului, adică un caz particular de făptură virtuală), el se nutrește cu hrana oricărui feisbucist: laicurile și șerurile. De n-ar exista laicuri și șeruri, toată jongleria lui și tot atașamentul lui la trib ar fi degeaba.
Nu trebuie, cred, să explic eu cum apar laicurile și șerurile. E nevoie de informații agregate alandala, amețitor și cu țintă fixă, de scuipați și venin spre tribul advers (eventual obsesiv împroșcate spre două-trei ținte) și, mai ales, de perseverență. Perseverența e mama succesului pentru deșteptul proștilor. Cel puțin de două ori pe zi, fie iarnă, fie vară, fie soare, fie nor, ai, n-ai chef, ai, n-ai idei – postează, fii la datorie! De la un moment dat încolo, laicurile și șerurile se convertesc automat în mesaje, ceea ce-l bucură cel mai mult pe deșteptul proștilor. Mesajele prin care proștii îi cer să continue, să le mai dea că mai vor, să nu se lase (deși deșteptul proștilor nu are niciodată de gînd să se lase, cum spuneam, perseverența e esențială pentru el), sînt semnele reușitei depline. Proștii definitiv captați sînt ăia care se dau în vorbă cu deșteptul lor. Fac și ei pe deștepții, etalează și ei cunoștințe (în general, tot șchioape și tot după ureche), îl îngînă pe deșteptul lor, îi cîntă-n strună folosind toată gama de emoticoane „pozitive” din claviatura Facebook, îi arată cu mîndrie că detestă și ei tot ce detestă deșteptul, în fine, cu o expresie favorită, proștii se simt bine pe contul de Facebook al deșteptului lor. Totu-i vis și armonie, noapte bună!
În căutarea deșteptului său, prostul pornește cu un impuls de bună credință. În lumea asta înșelătoare, el este un om care caută un reper de competență, de cunoaștere, de inteligență, de înțelepciune. Și omul inteligent se află în aceeași căutare, dar acesta știe despre sine că nu are competența de a identifica reperul și apelează, atunci, la cercetări cu scop secundar marii căutări. Omul inteligent caută să dobîndescă întîi criteriile de detectare a competenței, și abia apoi trece la căutarea propriu-zisă. Mai precis, omul inteligent întîi învață, apoi alege. Vrei, de pildă, să găsești un jurist, un medic sau un lingvist competent? Dacă ești inteligent, mai întîi, cauți să afli ce înseamnă competența în aceste domenii. Ceea ce nu înseamnă neapărat că te înscrii la Drept, la Medicină sau la Litere, dar înseamnă că te informezi asupra peformanțelor reale în aceste domenii. Și așa ajungi să dai, să zicem, de Valeriu Stoica, de Irinel Popescu sau de Rodica Zafiu. Dacă nu cauți să înveți înainte și te repezi să alegi, te duci direct pe Facebook să cauți juristul, medicul sau lingvistul și acolo dai de X, Y și Z. (Ce coincidență, acuma îmi dau seama că nici unul dintre cei citați de mine cu titlu de exemplu de indiscutabilă competență n-are cont de Facebook! Asta spune ceva, totuși...)
Așadar, prostul nu știe despre sine că nu are criteriile să distingă adevărul de fals în privința competenței și se comportă ca și cum le are. Mai pe șleau, prostul nu știe că nu știe, așa că se comportă ca și cum știe. Așa se face că ajunge repede la concluzia că există competență doar în tribul lui ideologic, pentru că busola lui afectivă, singura care-l ghidează de fapt, îl îndrumă cu sentimente pozitive spre „ai lui”. Prostul crede că nu poți fi competent și admirabil decît dacă ești „de-ai lui”.
Prostul atașat de un deștept al proștilor nu are, totuși, beneficiul bunei credințe tot timpul. La un moment dat, prostul de bună credință se pervertește într-un prost de rea credință. Sfînta simplitate a omului care nu știe există atîta timp cît acesta știe că nu știe. Prostul de rea credință, însă, ajunge să creadă că știe prin simplul fapt că-l frecventează pe deșteptul proștilor. Și, de pe această poziție, prostul agățat de un deștept al proștilor devine agresiv și rău.
Ca să fiu mai clar, vă povestesc un caz. Urmăresc de la o vreme pe acest deștept al proștilor care, după tipicul schițat de mine mai sus, umple un mic colț de Facebook cu postări care miros proștilor ca o anumită știință. Într-o zi, nu știu ce-l apucă pe unul care chiar e un savant în domeniul în care impostorul se lăfăie pe Facebook și îi arde un răspuns năucitor la unul dintre exercițiile lui „științifice”. Savantul îi identifică una după alta, cu o rigoare impecabilă și o claritate de pricepea oricine, erorile. Multe! Ceea ce părea proștilor acestui deștept drept o admirabilă acrobație a cunoașterii era, pentru cunoscători, un caz ridicol de dat în gropi, și din gropi în gard, și din gard în zid, și din zid în puț și apoi în lac. Astfel identificate, erorile ar fi umplut de rușine pe oricine. Dar acest deștept al proștilor a trecut ca o adiere pe lîngă replica savantului și o ține înainte cu „știința” lui pînă în ziua de azi și, nu mă îndoiesc, o va face încă multă vreme. Ce anume îi dă putere să continue, chiar și astfel expus? Tocmai proștii lui, care s-au repezit în apărarea deșteptului să dea de pămînt cu savantul. Cu ce argumente? – poate vă întrebați. Ei, argumente! Pilduitor e răspunsul unui prost al deșteptului, susținut imediat de alți proști similari, care, după ce a citit postarea savantului prin care deșteptul era pus la punct, i-a replicat: „Aaaaa, e clar, te roade invidia!”. Adică, savantul care identificase erori grave în postările impostorului era invidios pe postările a căror găunoșenie o dovedise. Sau pe succesul (micuț, nu vă gîndiți la coruri de aplauze) acestor postări.
În fine, nu vreau să închei înainte de a mai spune ceva important pentru tema aceasta. Deșteptul proștilor are un obicei. El aruncă adoratorilor săi, adică proștilor care-l cred deștept, carne de tun indicînd, cu „competența sa dovedită”, ce e de urît și ce e de înjurat. Ca unor căței înfometați, care s-au strîns, se gudură, dar cărora trebuie să le dai ceva ca să-i ții în curtea ta. Deșteptul proștilor nu se oprește niciodată să jongleze pseudocompetent, dar nici din exercițiul urii nu se oprește. El știe că, odată dedulcit la carne de inamic, prostul care-l adoră nu mai poate fi ținut pe-aproape doar cu coregrafii intelectuale; trebuie să-i dai sînge de inamic tot timpul. Așa se face că deșteptul proștilor este un veritabil apostol al urii, un atlet al înfierării.
Voi continua să observ fenomenul și, dacă vă interesează, vă mai țin la curent. În orice caz, deșteptul proștilor este un actor fundamental pentru formarea minții românului de azi.
