Drumul lui Besançon

Vin, uneori, din lumea largă știri care ne reașază, măcar pentru un minut, perspectivele, ne aduc aminte de momente importante din viețile noastre, de reperele propriei istorii, de materia spirituală din care ne-am clădit ființa, de am ajuns să fim cum sîntem. Așa a fost pentru mine vestea morții istoricului Alain Besançon, în vîrstă de 91 de ani. El este bine cunoscut publicului cititor român (ceea ce înseamnă, de fapt, că e aproape necunoscut românilor, în general) grație cărților sale apărute, în traducere, la Editura Humanitas. Mai ales în anii ’90 și în primul deceniu al noului secol. Avem în limba română cam toate cărțile sale importante, de la Confuzia limbilor și Originea intelectuală a leninismului la Dilemele mîntuirii și Sfînta Rusie.

Mă simt legat de Besançon, fără să-l fi cunoscut personal vreodată, pentru că el a fost unul dintre foarte puținii care au făcut ca o mare dezamăgire să nu devină definitivă, să nu degenereze în refuz frustrat, în blocaj. Cînd ceva te dezamăgește adînc, dar apare un detaliu care totuși nuanțează dezamăgirea, e bine să recunoști că ți s-a făcut un bine. Mie, Besançon mi-a făcut – fără să știe, bineînțeles – un asemenea bine.

Cînd am înțeles, imediat după 1990, cît de pro-comunistă era intelectualitatea franceză postbelică, am fost șocat. Ca unul care a trăit în comunism, mi se părea (și mi se pare) că, cel puțin după 1980 și pînă astăzi, nu există nici o altă explicație în afara cinismului ticălos pentru care un intelectual occidental mai păstrează simpatii comuniste. Știam, bineînțeles, și înainte de 1990 cîte ceva despre stîngismul și antiamericanismul intelectualității franceze postbelice. Știam și că, în unele cazuri, intelectuali francezi cu operă și glorie își duseseră stîngismul pînă la comunism. Știam diferența dintre Camus și Sartre. Dar după 1990, cînd contactul meu cu Franța intelectuală a fost nemijlocit și deplin, cum spuneam, am fost șocat de amploarea genului Sartre și de minoritatea genului Camus. Am fost șocat să văd că stîngismul pro-comunist, mascat într-un soi de anticapitalism radical, era nu doar foarte răspîndit, ci intrinsec identității culturale franceze. Am fost șocat să simt în Franța de la mijlocul anilor ’90 o nostalgie post-sovietică sau să văd că anii angajamentelor maoiste erau evocați de mai toată lumea într-o pronunțată notă romantică. Dezamăgirea aceea a tînărului necopt care eram risca – îmi dau seama acum – să mă ducă la o despărțire radicală de cultura franceză contemporană. Cu atît mai mult cu cît tot atunci frecventam intens cultura americană, care mi s-a părut, cum mi se pare și acum, mai vie, mai diversă, mai atractivă, despovărată de muzeificare și pretenții goale. Ei bine, faptul că am dat de un Alain Besançon, de un Jean-François Revel, de un André Glucksmann, de un Alain Finkielkraut m-a făcut să nu mă separ, înciudat, de cultura franceză contemporană – un gest care, o spun azi, ar fi fost prostesc și ar fi fost exclusiv în detrimentul meu. Acești oameni (doar unul dintre ei mai e în viață azi) m-au ținut interesat de ideile, cărțile și presa din Franța atunci cînd, beat de tinerețe și ultragiat în anticomunismul meu, eram gata să întorc spatele unei întregi culturi. O prostie. Pe scurt, Besançon m-a ținut să nu fac o prostie. Îi sînt recunoscător.

Acum, cu ocazia morții sale, am putut citi multe evocări ale lui Alain Besançon. Toate menționează onestitatea sa și preocuparea pentru adevăr. Veți spune că preocuparea pentru adevăr este firească la orice istoric. Serios? De Lucian Boia sau de Oliver Jens Schmitt ați auzit? Besançon credea că istoricul trebuie să „ancheteze” istoria similar unui judiciarist: să caute cît mai multe probe, să le ia în considerare pe toate și să judece cît mai obiectiv. A încercat să facă așa pentru că și-o fi dat seama, din propria experiență, că onestitatea nu e de ajuns, dacă nu se leagă de adevăr.

 La 19 ani, Alain Besançon a intrat în Partidul Comunist Francez – se întîmpla în 1951. Pentru un tînăr francez de-atunci, este de înțeles. Patru ani mai tîrziu a părăsit partidul. Era 1956. Raportul Hrușciov asupra dictaturii lui Stalin și invadarea Ungariei l-au lămurit ce și cum e comunismul. Abandonul comunismului era, din acest moment, o obligație morală pentru orice comunist occidental. Și totuși, cît de puțini au făcut-o atunci! Puțini au făcut-o și-n vremea reprimării Primăverii pragheze. Puțini au făcut-o și-n anii grevelor din Polonia. Nici măcar prăbușirea lagărului socialist din 1989-1990, nici măcar prăbușirea URSS din 1991 nu au convins pe de-a întregul. Încă azi sînt mulți, foarte mulți, care cred că soluția fericirii pămîntene este comunismul și că tragedia trăită în Estul Europei în a doua parte a secolului trecut a fost fie o eroare de guvernare, fie o operațiune de propagandă capitalistă, dar în nici un caz o experiență istorică sinistră.

Abandonînd comunismul, Besançon a devenit ceea ce singur numea „un conservator liberal” și așa a rămas pînă la final. Cînd l-a întîlnit, în 1968, pe Raymond Aron și-a stabilizat definitiv „locul” și a căpătat contur intelectual sub influența autorului Spectatorului angajat. Aron era, pe-atunci, cam singura opțiune intelectuală ideologic decentă.

Nu mă îndoiesc că experiența personală l-a determinat să studieze mai atent comunismul și Rusia, ceea ce este, în ochii mei, o admirabilă probă de responsabilitate. Mai departe, evoluția intelectuală a lui Besançon a fost cît se poate de firească pentru un om onest preocupat de adevăr: studiind comunismul a ajuns, în ultimele decenii, să studieze istoria creștinismului. Cînd aud de un intelectual care, la 19 ani, e vrăjit de comunism, la 24 de ani iese din vrajă, apoi vrea să înțeleagă ce-i cu vraja asta, care l-a cuprins și pe el și cuprinde pe atîția alții, iar la maturitate se duce natural spre istoria creștinismului, eu, unul, nu pot să nu admir drumul. Tot drumul. Este versiunea intelectuală, modernă, fără riscuri, la îndemîna oricui, a drumului Damascului.

Acest colț de pagină este insuficient pentru a cuprinde, fie și abia schițate, cercetările lui Besançon. A acoperit cu eleganță și competență domenii vaste ale spiritului, de la istoria artei (cartea lui despre legătura dintre temeiul biblic al iconoclasmului și nonfigurativul abstract al secolului XX e superbă!) la critica ideologiei (e unul dintre primii care a demonstrat că dogma marxist-leninistă este un fel de gnoză putredă care, deși e construită pe model gnostic, este deopotrivă antifilozofică și antireligioasă), de la istoria Rusiei la situația Bisericii catolice (amenințată, credea Besançon, de trei pericole: antidemocratismul, democratismul și islamul). Deopotrivă apreciate sînt memoriile sale, dar și romanul pe care l-a publicat în 2008. Dar toată această cuprindere s-a derulat mereu în jurul unui ax: a fost, întotdeauna, istoric. Unul dintre cei în care oricine este preocupat de adevăr poate avea încredere.

P.S. Nu termin bine de scris aceste rînduri și vine altă veste din același registru: a murit Milan Kundera. L-am citit cu nesaț și l-am admirat fără rezerve. În clasamentul meu personal, este autorul celui mai bun titlu de roman din cîte cunosc: Insuportabila ușurătate a ființei. Oh, de cîte ori am văzut, la mine și la ceilalți, cît e de insuportabilă! Mă gîndesc că lucrarea implacabilă a biologiei are și un nefericit sens ideologic. Dispar unul după altul marii mărturisitori ai comunismului tocmai acum cînd lumea uită ororile sale. Rămînem noi, micii mărturisitori, care vom fi curînd acoperiți de exuberanța regăsirii idealurilor marxist-leniniste, în noua lor formă: ideologia drepturilor omului livrată high-tech.