Dilema excesului ucrainean
Aflînd că Teatro alla Scala intenționează să deschidă stagiunea cu o nouă producție a operei Boris Gudunov de Mussorgski, ba chiar cu un bas-bariton rus în rolul titular, consulul ucrainean din Milano a făcut un apel public către conducerea legendarului teatru să se răzgîndească. Scala a răspuns printr-o convingătoare campanie de PR, transmițînd, după cum era de așteptat, că deschiderea rămîne așa cum era programată. Lasă că producția era pregătită de trei ani, dar simpla idee că repertoriul La Scala se schimbă după cum cere cîte un consul străin este, totuși, inacceptabilă. Premiera a avut loc, a avut un succes enorm (poate și pentru că a existat scrisoarea consulului), cu președintele Italiei (ovaționat minute în șir cînd a apărut în loja oficială), șefa Guvernului (o susținătoare fără echivoc a Ucrainei) și cam toată elita politică italiană aplaudînd frenetic, scrie presa, aproape 30 de minute ansamblul condus de maestrul Chailly.
Nu demult, marele cotidian britanic The Guardian a găzduit un articol al ministrului ucrainean al Culturii. În esență, omul spunea că Putin folosește marea cultură rusă ca instrument de propagandă și că e cazul ca lumea să-i abandoneze pe clasicii ruși ca să se dezică, cu adevărat, de fiara Putin. Ca să arăți că nu te convinge propaganda lui Putin, ba chiar ca să arăți că i te opui, trebuie să încetezi să-l mai frecventezi pe alde Ceaikovski. Vi se pare discutabil? Stați, nu trageți concluzii, asta nu e tot. Ministrul mai face un pas în articolul său: spune că portofoliul artistic rusesc poate fi foarte bine înlocuit cu cel ucrainean, căci și Ucraina are de oferit lumii mari compozitori sau mari scriitori. Adică opoziția adevărată, pură, față de crimele lui Putin se dovedește prin înlocuirea marilor autori ruși cu mari autori ucraineni. Dacă scrisoarea consulului era, indiscutabil, un exces, articolul ministrului e deja o prostie. Nu e cazul să explic de ce. Asemenea poziții oficiale fac un pic mai grea misiunea unora ca mine care, din interiorul încă în pace al Uniunii Europene, fac tot ce pot să-și convingă concetățenii că Ucraina trebuie acum susținută prin toate (da, toate!) mijloacele și că Rusia trebuie învinsă în acest război. Iarăși, nu cred că e cazul să explic de ce.
Însă cred că e bine să stăm să ne gîndim puțin înainte de a ne strîmba la ucraineni ca urmare a acestui gen de intervenții publice. Nu e niciodată nepotrivit să fii un gardian al măsurii și al discernămîntului. Totuși, uneori, este nepotrivit să te comporți dirigențial cînd măsura e depășită ori discernămînul încețoșat.
În ceea ce-i privește pe ucraineni, agresiunea Rusiei le sfîșie țara, le însîngerează poporul, le distruge viețile chiar acum. Asemenea reacții sînt deplasate în orice context, mai puțin în acesta. Noi, cei care le judecăm, ne aflăm chiar așa – fiecare e în orice alt context, mai puțin cel al Ucrainei de azi. Dar Ucraina, ea însăși, se află în singurul context care scuză asemenea excese. Le explică și le scuză, deopotrivă.
Pe de altă parte, e tot mai clar că dezastrul ucrainean nu este doar efectul demenței lui Putin. Există o susținere reală și consistentă a poporului rus pentru ce face Putin în Ucraina. De acord, e o prostie să credem că Putin ucide în Ucraina împins de la spate de Tolstoi sau de Dostoievski; mai mult, să credem că Tolstoi sau Dostoievski înșiși ucid în Ucraina ar însemna că ne-am pierdut cu totul mințile. Cultura unei națiuni nu este niciodată responsabilă pentru crimele conducătorilor ei politici; capodoperele nu ucid. Dar, dacă marea cultură rusă nu „aparține“ lui Putin, cu asta sîntem de acord, atunci cui „aparține“ – simbolic, măcar – totuși? Sînt perfect de acord că e necesară distincția netă dintre Putin și marea cultură rusă chiar dacă, tot în numele rafinamentului intelectual ce poate fi înșelător, admit, nu sînt atît de convins că nu există nici o legătură între această mare tradiție culturală și putinism.
Să ne gîndim, similar, la relația dintre Wagner și Hitler. Chiar dacă Hitler a instrumentalizat propagandistic opera lui Wagner, nu Wagner e vinovat pentru Holocaust. Totuși, toată lumea a înțeles de ce, vreme de decenii, Wagner nu s-a cîntat în Israel. Nimeni nu a reproșat israelienilor că sînt cam anapoda cînd au boicotat muzica unuia dintre cei mai mari compozitori din istorie (după unii, chiar cel mai mare!). Noi toți le-am înțeles motivele și le-am respectat motivația. Ca Wagner să ajungă în Israel, a fost nevoie să treacă vreo 50 de ani și a mai fost nevoie de un mare muzician evreu, cetățean israelian, care a pus la bătaie într-un scandal public tot prestigiul său și a dirijat Wagner la Tel Aviv. Sigur că întrebarea fundamentală rămîne: dacă-l separi pe Hitler de Wagner pe bună dreptate, poți separa hitlerismul de wagnerism? Uneori, un geniu se substantivizează comun și devine un „-ism“, intrînd în conștiința poporului său așa. Nu discut acum dacă această operațiune este una de propagandă sau una firească, dacă este legitimă sau ilegitimă. Ea se întîmplă. Există Wagner și există wagnerism. Adică există muzica, genială, copleșitoare, și există o concepție adusă de această muzică despre lume, cu miticul popor din jurul Rinului în centru. De aici încolo, intră în scenă politicienii (nebuni sau nu) și totul se mută în spațiul sensibilității colective a unei națiuni în suferință (de altfel, națiunile sînt mereu în suferință!).
Sînt convins că, chiar dacă Putin o folosește în interes propagandistic, marea cultură rusă este dincolo de el. Dar prea mulți ruși ne spun că putinismul este o dezvoltare perfect explicabilă pentru societatea rusă, ca să nu cădem pe gînduri. Iar ceea ce face putinismul explicabil și, de aceea, sustenabil în Rusia este – ne spun aceste voci – chiar cultura rusă. Noi, nerușii, vedem în ea umanism, adevăr psihologic și valori sufletești. Dar, pentru ruși, e posibil să însemne altceva. E posibil să fie un „-ism“ otrăvitor care se exprimă acum în putinism, similar cu wagnerismul otrăvitor, care s-a exprimat acum 80 de ani în hitlerism.
În același timp, pericolul milițiilor culturale de tip „cancel“ e imens. Noi, cei care privim spre Ucraina dinspre Vest, sîntem oripilați de așa ceva. De aceea, cînd auzim că cineva cere eliminarea din memoria culturală a zilei a unor nume și creații din trecut, deja validate de generații în șir drept indiscutabile capodopere, deja intrate în ADN-ul identității noastre culturale, europene, ne revoltăm. Pe bună dreptate. Nimeni, nici chiar o Ucraină întreagă însîngerată barbar și nedrept, nu va putea impune eliminarea marilor ruși din cultura europeană. Și ucrainenii înșiși vor trebui să înțeleagă asta. Poate că nu acum, dar pe viitor vor trebui să înțeleagă că e și ineficient, și ilegitim să ceară așa ceva.
Acestea fiind spuse, totuși, fac apel la empatie și înțelegere pentru acest exces. Dacă tot ne plac nuanțele și distingem între Putin și Ceaikovski, să nuanțăm și mai departe văzînd că un „cancel“ nu seamănă cu altul. Una e să fii student recent într-un campus californian și să ți se pară că faci „justiție socială“ dărîmînd statuia lui Cervantes pentru că „avea sclavi“ (n-avea, dar ce contează?) și alta e să fii ucrainean acum și să simți că rana ta deschisă e zgîndărită de opera unui rus, cîntată pe o mare scenă a lumii occidentale. Că opera aceea se întîmplă să fie despre tot ce e mai oribil în tradiția politică moscovită este, desigur, un detaliu.
