Doar educația...
Cînd am văzut recentul studiu INSCOP – din care presa a reținut, bineînțeles, ce e în același timp mai anecdotic și mai irelevant, anume că jumătate din popor crede că se trăiește mai greu în România de azi decît în România de dinainte de 1990 –, mi-am dat încă o dată seama că această misterioasă alcătuire din 20 de milioane de români în mijlocul căreia trăiesc poate avea opinii statistic majoritare de o profunzime și de o justețe uimitoare. În general, nu contenesc să mă mir de înțelepciunea de care dă dovadă, uneori, masa formată în mare majoritate din oameni lipsiți de înțelepciune. Cum de e posibil? Ține, cred, de o dimensiune a sufletului încă insuficient studiată, chiar dacă de mult remarcată. E ca și cum sufletul fiecăruia dintre noi este mereu gata să se cupleze împreună cu sufletele milioanelor de contemporani pentru a forma un suflet colectiv, ce le cuprinde pe toate și, printr-o sinteză tainică, se diferențiază de fiecare în parte. E ca și cum existăm simultan ca ființe izolate și ca părți ale unei ființe enorme. E meritul sociologiei, în primul rînd, că pune în evidență acest fenomen.
În acest sens, pentru mine, fragmentul cel mai interesant din comunicatul care cuprinde rezultatele cercetării dat publicității de INSCOP este cel referitor la educație. Răspunsurile acestea, prin ponderea afirmațiilor, mi se par de o luciditate uimitoare. N-am auzit mulți specialiști în educație să fie capabili să pună diagnostice și să formuleze recomandări atît de clare și, după părerea mea, atît de corecte.
Citez din comunicatul Institutului: „61,6% din cei intervievați în octombrie 2022 sînt de acord cu afirmația «Părinții din ziua de azi nu acordă suficientă atenție educației copiilor la școală», în timp ce 34,7% își exprimă dezacordul, iar 3,7% nu știu sau nu răspund...“. Mai sus, comunicatul spune: „53,6% din respondenții sondajului din octombrie 2022 indică slaba pregătire și dezinteresul unora dintre profesori drept una din principalele trei probleme ale sistemului românesc de educație, 45,1% abandonul școlar în rîndul copiilor din medii defavorizate, iar 41% lipsa de disciplină a elevilor din ziua de azi»“.
Și mie mi se pare că precaritatea profesională și morală a unor (nu puțini!) profesori poate fi o cauză majoră a lipsei de calitate a sistemului nostru de educație. Marea majoritate a profesorilor aflați azi în plină activitate sînt produsul acestui sistem de educație și nu al altuia. Și eu cred că principalii vinovați pentru calitatea slabă a sistemului nostru de educație sînt părinții. Pînă în 1990, părinții nu erau un factor important în stabilirea direcțiilor strategice de evoluție a sistemului de educație. Treaba asta o făceau specialiștii partidului marxist-leninist care conducea atunci, totalitar, țara. Două generații de români, năucite de lumea aiuritoare de după 1990 pentru care nimic nu-i pregătise, au fost chemați să fie parteneri unui stat șubred, corupt și inundat de impostură în procesul de redirecționare a educației copiilor lor într-o lume liberă, secularizată, tehnologizată și ideologizată, tot mai materialistă, dar cu un IQ în scădere și cu un interes cultural general tot mai mult atras spre cultura de confort. Ce poate să iasă bun de aici?
Totuși, e de spus că dezinteresul părinților și interesul anapoda al statului în privința educației nu sînt ceva specific lumii noastre. Pare că vine din zorii modernității. Iată, de pildă, ce spune Kant într-o lucrare tipărită în 1804, numită Über Pädagogik, tradusă la noi sub titlul Tratat de pedagogie: „Un principiu de pedagogie pe care ar trebui mai ales să-l aibă în vedere oamenii care fac planuri de educație este următorul: copiii nu trebuie crescuți după starea de față a neamului omenesc, ci după idealul omenirii și a întregii sale meniri. (subl. mea) Părinții nu-și cresc de obicei copiii decît în vederea lumii actuale, așa stricată cum e. Ei vor trebui, dimpotrivă, să le dea o educație mai bună pentru ca din ea să rezulte o stare mai bună în viitor. Dar în calea acestui deziderat stau două piedici: 1) Părinții care n-au decît grijă de un singur lucru, acela ca copiii lor să-și croiască bine calea în lumea reală; 2) Regii care consideră suspușii drept unelte pentru planurile lor”. Dacă decidenții principali ai conținutului sistemului de educație sînt statul, care vrea cetățeni să-l voteze la soroace legitimîndu-i prostiile ori erorile, și părinții, care vor să-și vadă copiii descurcîndu-se în lumea reală, nu vom avea niciodată o educație, cum bine zice Kant, făcută în vederea „idealului omenirii”. Cum să faci oamenii mai buni dacă le dai toate informațiile și le antrenezi toate reflexele ca să se descurce într-o lume rea? Cum să ai oameni mai buni dacă-i legi tot mai mult, în dependențe de tot felul, de un stat putred moralicește?
Păi, poate spune cineva, dacă părinții și statul nu au interesul de a edifica prin educație un om mai bun, atunci sîntem pierduți. Care-i soluția? Kant o formulează, dar vă avertizez de la bun început că e o soluție inaplicabilă în lumea noastră. Zice filozoful din Königsberg că soluția este de găsit în școli private „care nu ar trebui să depindă decît de judecata celor mai luminați cunoscători”. Spuneți asta lumii noastre! Imediat vi se va răspunde că nu e democratic și „incluziv”, dar și că „cine sînt acei cunoscători luminați?” pentru că, știm bine, prestigiul cunoscătorilor a pierit de mult, iar lista „cunoscătorilor luminați” variază de la un grup la altul atît de mult încît „cunoscătorii luminați” dintr-o parte se află pe lista „idioților patenți” a celeilalte părți.
Mă întorc la comunicatul INSCOP: „Întrebați care cred că sînt cele mai importante 5 calități pe care părinții ar trebui să le transmită copiilor lor dintr-o listă predefinită, 74% din respondenți aleg varianta «să fie responsabil», 69,4% toleranță și respect față de alții, iar 67,4% «să fie muncitor». 44% menționează independența, 38,9% «să fie ascultător», 38,7% creativitate, 37,5% credința religioasă. 33,3% cred că este important ca părinții să le transmită copiilor să fie cumpătați /să economisească, 25,9% determinare/perseverență, 27,6% generozitate, iar 26% exprimarea propriei personalități“.
Și eu cred că responsabilitatea, respectul pentru ceilalți și hărnicia sînt valorile fundamentale pe care trebuie să le insuflăm celor ce vin după noi. Tocmai pentru că nouă ne lipsesc. Dar cum să dai cuiva ceva ce tu nu ai? Ei bine, educația este singura formă de interacțiune umană prin care poți da cuiva ce nu ai: un ticălos poate să-l învețe onestitatea pe copilul său, un hoț poată să-l învețe cinstea, un leneș și un iresponsabil pot să-și învețe copiii hărnicia și responsabilitatea.
De altfel, dacă fiecare român din cei 60% care deplîng modul în care se raportează părinții la școală s-ar raporta corect (sau, măcar, altfel) la școala copilului său, dacă fiecare din cei 74% și-ar învăța copiii să fie responsabili, fiecare din cei 70% i-ar învăța să fie respectuoși și toleranți și fiecare din cei 67% i-ar învăța să fie harnici, nu am mai fi cum sîntem. Așa că, din moment ce sîntem cum sîntem, pentru mine misterul rămîne: cum de poate avea dreptate o colectivitate alcătuită din oameni care, individual, greșesc? Altfel, frumos mister, recunosc...
