Ecorșeu
În 1902, tînărul Constantin Brâncuși absolvea Școala Națională de Arte Frumoase din București cu o lucrare realizată sub îndrumarea doctorului Dimitrie Gerota, profesorul de anatomie al Școlii. Lucrarea, al cărei original poate fi văzut la Universitatea de Arte din București, alte cîteva variante aflîndu-se la Craiova, Iași și Cluj, este cunoscută lumii sub numele „Ecorșeu” și suscită, de decenii, un interes constant. Cum știm, ecorșeul (de la franțuzescul écorché, adică „jupuit”) este o reprezentare desenată sau sculptată, în tot sau în parte, a aparatului muscular al unui om fără piele. Evident, ecorșeul este util deopotrivă celor care studiază medicina și celor care studiază artele plastice. Sigur că dr. Gerota a avut în intenție să obțină un material didactic de bună calitate. Sub îndrumarea lui, însă, Brâncuși a livrat mult mai mult, căci ecorșeul brâncușian este o adevărată operă de artă.
Ecorșeul merită pe deplin să fie cercetat monografic, nu doar ca una dintre lucrările de început ale marelui sculptor, dovadă că s-au scris deja cărți și articole despre această lucrare. Recenta apariție editorială O întîlnire astrală: Dimitrie Gerota – Constantin Brâncuși. Povestea Ecorșeului (Editura Academiei Române, 2023) completează bibliografia Ecorșeului devenind, de acum înainte, o lucrare inevitabilă pentru oricine va dori să continue studiul lucrării brâncușiene. Coordonată de eminentul chirurg Irinel Popescu (care mărturisește că ideea volumului i-a venit după un șir de discuții cu regretatul său coleg academician, Răzvan Theodorescu), O întîlnire astrală... adună contribuții ale unor istorici și critici de artă de primă mînă, medici, anatomiști, istorici ai medicinei – nume importante în disciplinele lor. Doina Lemny (cel mai bun „brâncușolog” al momentului), Elena Dumitrescu (lector la Departamentul de Sculptură din cadrul UNARTE), împreună cu medicii Vasile Sârbu, Andy Chirculescu, Octavian Buda, Valeriu Șurlin, Steluța Boroghină, Eugen Târcoveanu și Cristian Bârsu (universitari importanți în cadrul universităților de Medicină din București, Craiova, Iași), dau consistență acestei cărți aducînd, fiecare, perspectiva sa asupra Ecorșeului.
Poate că meritul principal al acestei cărți este că, privind Ecorșeul în detaliu, cu un ochi artistic (cel stîng, de bună seamă) și cu un ochi de anatomist (cel drept, desigur), ajungem să vedem o prietenie pe care biografii artistului au menționat-o mereu, căci a fost cu adevărat importantă pentru devenirea lui Brâncuși. Întîlnirea dintre Constantin Brâncuși și Dimitrie Gerota merita de mulți ani o atenție aparte și poate că această carte va fi doar primul rod al acestei atenții, pentru că multe altele mai sînt de spus. În fond, avem o prietenie dintre doi oameni (bine, olteni, hai să subliniem asta cu un zîmbet) care au marcat pentru totdeauna domeniile lor. Despre rolul pivotal al lui Brâncuși în sculptura modernă nu e cazul să mai vorbim – este, deja, un fapt notoriu. Despre Dimitrie Gerota, însă, publicul larg nu știe multe.
Dimitrie Gerota (n. 1867) a fost un medic excepțional, pionier la scară mondială al cercetărilor sistemului limfatic și al aparatului renal. El a descoperit ceea ce se cheamă acum, în absolut toate atlasele de anatomie ale lumii, „fascia Gerota”, adică o fascie de țesut elastic care susține, anterior, rinichiul. La vremea acestei descoperiri, comunicată într-un articol științific publicat în 1895 într-o revistă germană, anatomiștii credeau că rinichiul este susținut doar de o fascie renală posterioară. Mai mult, Gerota a demonstrat că ambele aceste fascii susțin împreună rinichiul separînd, în același timp, grăsimea perirenală de cea pararenală. Importanța acestei descoperiri pentru chirurgia rinichiului este de la sine evidentă chiar și neofiților. Iar dovada acestei importanțe în anatomie derivă din faptul că, deși doar descrierea fasciei anterioare aparține lui Gerota, în tratatele și atlasele de specialitate întreaga fascie renală, și cea anterioară, și cea posterioară, poartă numele doctorului român.
Cel mai probabil, dr. Gerota l-a cunoscut pe Brâncuși la recomandarea tatălui său, preot la marea biserică craioveană Madona Dudu. Gerota a rămas prieten cu Brâncuși pînă la moartea sa, în 1939. O serie de fotografii publicate în carte, făcute în 1937 (Brâncuși se afla în România pentru ansamblul de la Tîrgu Jiu), îl arată pe sculptor vizitîndu-l pe doctor la casa acestuia din Săftica și căldura relației lor este evidentă.
Interesant este că, în acea epocă, singurele moduri de a transmite cunoștințe anatomice erau desenul și sculptura – de aici importanța ecorșeelor. Așa se face că anatomiștii erau, încă la începutul veacului XX, iscusiți desenatori. Gerota nu făcea excepție. Pe de altă parte, e limpede de ce la școlile de arte se studia anatomia – la noi, Theodor Aman, fondatorul primului așezămînt de învățămînt superior artistic la 1864, a pus anatomia în corpul materiilor obligatorii de la începerea studiilor încă de la începuturi. Faptul că un medic de talentul doctorului Gerota a devenit, imediat după întoarcerea de la studiile pe care le-a făcut la Paris și Berlin, profesorul de anatomie al Școlii Naționale de Arte Frumoase de la București nu e deloc surprinzător.
Dar la fel de interesant este și că Brâncuși – cel care va respinge carnalul formulînd supremul dispreț pentru sculptura excesiv anatomic-musculară a unui Michelangelo numind-o, legendar, „bitftec” – a muncit serios și cu pasiune pentru Ecorșeu. A petrecut multe ore în disecții la Facultatea de Medicină, cel mai probabil a făcut mulaje ale diferitelor anatomii pe decedați, a schițat mult și a exersat, în ghips, destul. Încă o dovadă că, pentru a părăsi o direcție care nu te mai mulțumește, este necesar, mai întîi, să o cunoști bine și să o practici. Singura distanțare sănătoasă de ceea ce se constituie în tradiție este prin ea și nu pe lîngă ea. Picasso a întors spatele desenului realist abia după ce a devenit unul dintre cei mai mari desenatori realiști din istoria artei. Cioran a spus că cititul cărților nu-l mai interesează abia după ce a citit imens, devenind unul dintre cei mai mari cititori ai veacului său. Brâncuși a ajuns să disprețuiască formula clasică, greco-renascentistă, abia după ce a atins o înaltă măiestrie în această manieră. Iar Ecorșeul este o primă dovadă.
Ecorșeul este o operă de artă, este, cum ziceam, mai mult decît material didactic, pentru că personajul jupuit are nu doar mușchi, ci, cumva, și sentiment. Jupuitul, cum i se mai spune, e un personaj, nu o formă de ghips. Pare trist, abătut, poate melancolic, poate resemnat – exprimă, prin gestualitate și atitudine, ceva esențial în ordinea condiției omenești. Pare că se contemplă în timp ce ochiul nostru îl studiază. Sigur că el „se arată” într-un mod care face mușchii clar vizibili, dar se arată cumva, jupuit așa, ca un animal de circ, trist. În același timp, el are o postură elegantă, amintind că omenescul ce se dezvăluie ochilor studioși nu e o mașinărie de carne, ci o noblețe.
În fine, nu vreau să închei acest articol fără să observ că Editura Academiei, aflată pentru decenii într-o amorțeală împăienjenită, dă semne de revitalizare, regăsindu-și rostul. Exact lucrări de acest gen ar trebui să publice, așa cum Academia ar trebui să se ocupe de asemenea lucruri, mai des și mai intens.
