Nu te mai bate cu proștii, că te răpun!

În decembrie 1911, Octavian Goga este condamnat de către autoritățile imperiului pentru activitatea publicistică pro-românească și dus la temnița din Seghedin. Într-o dimineață, sergentul-gardian pătrunde radios în camera în care poetul era închis și îi spune că are un vizitator. Cine? Sergentul nu știe, e un străin care abia o rupe pe ungurește, trebuie să fie însă mare boier, că a dat bacșișuri tuturor, în dreapta și-n stînga, dar și om cumsecade trebuie să fie, că i-a mîngîiat pe creștet pe nepoții sergentului și i-a miluit și pe ei cu cîte o coroană. Goga nu-și putea da seama cine era vizitatorul care a stîrnit atîta bună dispoziție în corpul de gardă, dar a aflat imediat ce a intrat în sala de vizite. Vizitatorul era I.L. Caragiale. 

Venit direct de la Berlin, mînat la Seghedin de dorul de Goga și atît (Șerban Cioculescu ne spune că Goga era „cel mai iubit dintre toți ardelenii de către Caragiale, după Coșbuc”), Caragiale îl abordează direct: „Am venit să văd cum o mai duci aicea la pension. Ți-am zis eu să te astîmperi? Ia ridică mîinile să văd urmele lanțurilor. Așa, uite ți-am adus niște merinde și două sticle de șampanie să le bem noi doi, laolaltă, aicea la magyar királyi államfogház, mă rog frumos...”. Vizita a durat trei ceasuri, în care Caragiale l-a binedispus pe mai tînărul său prieten, printre pahare de șampanie, vorbind năvalnic, gesticulînd și plimbîndu-se prin încăpere în sus și-n jos. Un șuvoi de vorbe încărcate cu o charismă ieșită din comun, o înșiruire unică de paradoxuri, fulgere și mîngîieri, glume și avertismente serioase... „N-a fost minte să stăpînească cuvîntul cu mai multă siguranță, să-l frămînte și să-l chinuiască cu mai multă putere. În fraza lui fermecată se revărsa o lumină orbitoare, era pulbere de argint, foc de artificii, rîs și plîns, era alinare dulce și durere sălbatică”, își amintește Goga.

 Dar ce-au vorbit, de fapt, cei doi? De toate. Caragiale, de pildă, zice: „Ți-am spus de-atîtea ori, nu te mai bate cu proștii, că te răpun... Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viață? Pe urma deștepților? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupți frumos cu tăieturi fine de floretă, el lovește greu, cu lăstarul, în moalele capului. Și în zadar risipești spirit și vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ți spun, prostul are o concepție telurică a vieții. Uite așa își înfundă ochii și urechile, își înfige capul în pămînt ca struțul, ridică spatele și trec pe deasupra lui toate curentele. Nimic mai greu decît să cîrmuiești proștii. Ei au un instinct de împotrivire organică”. Știindu-l pe Goga, dar mai ales știindu-l pe Caragiale, ceva mă face să cred că dramaturgul nu a folosit cuvîntul „spate” referindu-se la ceea ce lasă proștii pe-afară cînd își vîră capul în pămînt, ca struțul, ci un alt cuvînt, ceva mai tare. Dar, în fine, să lăsăm părerile mele și să vedem ce-i mai zice Caragiale lui Goga, în temniță: „Toată viața n-am putut să sufăr prostia. Săracu’ de mine, mă băiete, cînd văd cîte un prost mă doare. Zău, am dureri fizice. Mă ia cu rece în creștet...”. 

Mai încolo, cînd a venit vorba despre artă și despre producția literară: „Spuneam mai deunăzi unor profesori la Berlin –ce-mi tot vorbiți de cutare că-i harnic, că-i activ, că scrie cărți... Zic, știu eu unu’ și mai activ, așa-i și zicea, Iliuță activu’. Era la Mărcuța. Dimineața la patru el era în picioare, la fîntînă, își sufleca mînecile și dă-i, scotea apă... găleată după găleată... O vărsa în troacă. Troaca n-avea fund... Se făcea opt... Haide, mă Iliuță, de-mbucă și tu ceva... N-am vreme, lucrez... Și nădușea, și da-nainte și apa se ducea... Era nebun Iliuță, da’ vorba, era activ? Era”. 

A mai făcut Caragiale și unele planuri de viitor, să-l viziteze pe poet la Rășinari, „să vie și Vlahuță”, să stea toți în tihnă și să asculte muzică... În fine, cînd a plecat, îmbrățișîndu-l pe Goga, i-a zis: „Ia, vezi de scapă odată de-aici...”. A fost ultima dată cînd Goga l-a văzut pe Caragiale. Poetul susține că dramaturgul a plecat direct spre Berlin, înapoi. Agendele lui Caragiale arată, însă, că de la Seghedin acesta a dat un ocol prin București și abia apoi a mers la Berlin, înapoi la el acasă. Încolțit de proștii autohtoni, unul dintre cei mai mari români își stabilise acasa la Berlin. Dar astea sînt detalii. Să-și spargă istoricii literari capul cu traseele lui Caragiale din ajunul morții. Pentru noi, rămîne o frumoasă întîmplare din care deducem și cîte ceva despre regimul de detenție de la Seghedin, ceva despre prietenie și ceva extrem de important despre inteligență. E o dovadă de inteligență să nu te pui cu proștii. Chiar este?

Am băgat de seamă că, în România noastră, orice spectacol, conferință, articol sau carte care anunță în titlu că vorbește despre proști are mare audiență. Impresarii și editorii, sînt sigur, mă vor confirma. Cuvîntele „prost”, „proști”, „prostie” puse în titluri sînt adevărate cîrlige de adus public. Ca la bîlciurile vechi, unde poporul se înghesuia să vadă femeia cu barbă care ridică chintalul, șarpele cu cap de om încolăcit într-un lighean sau pe cel mai înalt pitic din lume făcînd tumbe. Românii sînt foarte curioși să afle ce e cu proștii și vin spre orice manifestare publică ce se referă explicit la ei cu speranța, desigur, că vor rîde. Interesul enorm pentru prostie și proști pe care-l arată compatrioții mei îmi conferă un optimism vesel. E semn de vivacitate spirituală și de realism. Totuși, cel dintre noi care a știut cel mai bine cum e cu prostia, în special cu prostia autohtonă, adică dl Caragiale, spre sfîrșitul vieții, își sfătuia prietenul mai tînăr să nu se pună cu ea, pentru că prostia te răpune pînă la urmă. Parcă urmîndu-i sfatul, noi toți vrem să vedem proștii ca pe animalele de la grădina zoologică: în mediul lor natural, dar feriți de ei. Știm cît sînt de periculoși. 

Interesant, însă, este că nici unul dintre noi, cei care dăm buluc să auzim/citim/cunoaștem/vedem de-aproape proștii și prostiile lor, nu ne gîndim la noi înșine, ci la alții. Proștii sînt, mereu, ceilalți. Prostia e o maladie de care suferă, întotdeauna, altul și la care noi înșine sîntem imuni. Or, cea mai importantă lecție pe care o putem primi din toate discursurile despre prostie, fie ele comedii sau tragedii, fie ele filozofii savante sau povestioare, este că nimeni nu e scutit de prostie. Fiecare dintre noi este în viață, la un moment dat sau în mai multe momente date, femeia cu barbă care ridică chintalul, șarpele cu cap de om încolăcit într-un lighean sau cel mai înalt pitic din lume care face tumbe. Ceea ce ne poate salva este, măcar, să nu fim și proști, și nebuni în același timp. Să nu fim Iliuță, cel harnic, de la Mărcuța.