„Eu nu mai citesc presa din 1979” / „Sigur, tu îți permiți...”

In memoriam Radu Lupu

Este imposibil să descrii (adică să pui în cuvinte scrise) muzica lui Radu Lupu, sunetul lui. În timp, am putut citi zeci de încercări stilistice în vreo trei-patru limbi. Eu însumi, transportat de starea pe care muzica lui mi-o dă, am încercat. Dar au încercat și alții, mai talentați și mai exersați decît mine. După ce starea te părăsește și citești ce-ai pus pe hîrtie, te cam cuprinde jena nereușitei. De pildă, s-a spus despre sunetul lui că are proprietăți halucinogene, că e o experiență a transei, că e metafizic, că e multidimensional, că te extrage din contingent, că redă melancoliei puritatea ei uitată și o face direct utilă omenește vorbind, salvînd-o de tristețe, și cîte și mai cîte. Toate adevărate. Și toate frustrant de insuficiente. Cei care au avut șansa să-l asculte în săli mărturisesc experiențe de genul acesta. Dar și de-ai strînge toate aceste mărturisiri, tot ai rata ceva important, căci oamenii spun ce li se întîmplă lor în contact cu sunetul lui Radu Lupu, dar pianistul nu apăsa clapele ca să genereze experiențe psihologice colective, ci doar (sau mai presus de orice) ca să facă muzică. Nu are rost, așadar, să mai adaug și eu la efortul metaforic general. Remarc doar că toți cei care îi ascultă muzica simt nevoia să exprime excepționalul întîlnirii cu sunetul lui Radu Lupu cumva, iar metafora este ceea ce, omenește vorbind, avem la îndemînă. Dar mai bine poftiți de-i ascultați muzica și atît.

Cînd a venit vestea morții lui Radu Lupu, toate marile ziare ale lumii au publicat articole despre legendarul pianist român. Iată, de pildă, cum a început articolul semnat de muzicologul Christian Merlin în Le Figaro: „«Cînd mîinile lui Alfred Cortot nu vor mai exista, Chopin va muri a doua oară», spunea Stefan Zweig despre marele pianist francez. Cu moartea lui Radu Lupu, putem să spunem același lucru despre Beethoven, Schubert, Schumann și Brahms”. Cititorii marilor ziare ale planetei au aflat despre plecarea lui Radu Lupu la Cer în asemenea termeni. Ceea ce mă umple de fericire, nu din alt motiv decît din acela că, iată, poți cuceri lumea ferindu-te de ea. Asta spune ceva emoționant și frumos despre lume. Ceva ce, prin arta lui și, iată, prin posteritatea lui, Radu Lupu ne arată. Gîndiți-vă că toate ziarele lumii în anul 2022 scriu astfel de articole ample la moartea cuiva și că cel despre care scriu nu a avut niciodată cont de socializare, a ocolit decenii la rînd presa, a refuzat sistematic interviuri, cerea agenților lui să nu facă reclamă concertelor sale. În secolul în care toți artiștii, fie ei mari sau mici, geniali sau inepți, participă zilnic la un fel de întrecere mondială de „strategii de comunicare/promovare”, Radu Lupu a fugit sistematic de asta. Nu doar că agenda concertelor lui nu era trîmbițată, așa cum e deja normal să se întîmple cu toți marii artiști, dar nu era nici măcar anunțată. Dacă voiai să-l asculți trebuia să răscolești la începutul stagiunilor site-urile marilor instituții muzicale ale lumii. Nu exista pagină online Radu Lupu, nu exista pagină de Facebook Radu Lupu (în fine, e una făcută de fani, dar fără nici o legătură cu managementul lui), nu exista nici cont Instagram și nici canal YouTube gestionat de Radu Lupu sau în numele lui. Radu Lupu nu se oferea – el trebuia căutat și descoperit. Dacă noi sîntem lumea (am îndoieli asupra acestui lucru, de-aia zic „dacă”), atunci e de spus că lumea alerga după Radu Lupu și nu Radu Lupu după lume, și subliniez că asta e normalitatea.

Amintire. În 2000, Radu Lupu venise la Chicago pentru un recital – Schubert și Brahms, dacă bine îmi aduc aminte. În același timp, la Opera din Chicago, admirabila noastră soprană Leontina Văduva cînta rolul Mimi, în Boema. Cum cei doi artiști români nu se cunoscuseră personal – deși, firește, fiecare știa bine cine este celălalt –, am aranjat o întîlnire. Într-un apartament al somptuosului hotel Hilton de pe Michigan Avenue, am invitat la cină pe Radu Lupu împreună cu doamna lui, pe Leontina Văduva cu soțul ei și pe Mihaela Ionescu, veche prietenă a lui Radu Lupu, violonistă în legendara orchestră chicagoană, condusă pe atunci de Daniel Barenboim. Cina a decurs agreabil pînă pe la miezul nopții, cu bancuri (Radu Lupu era redutabil la capitolul acesta – putea spune bancuri pînă la ziuă, iar dacă îi spuneai tu un banc pe care se întîmpla să nu-l știe, îi luceau ochii de bucurie), amintiri, povești și conversații despre vin (Radu Lupu era un mare cunoscător – ne-a povestit cum cînta, o dată pe an, un recital privat pentru niște podgoreni californieni care îl plăteau în vin și cît de bucuros era cînd, revenit acasă la el, la Lausanne, din turneul american în care introducea mereu și acest moment viticol, începeau să-i sosească lăzile cu vin de Napa).

La un moment dat, Leontina ne-a spus că, deși publicul reacționa foarte bine la spectacolele ei și directorii Operei erau foarte mulțumiți, o supăra un anume cronicar muzical al unui cotidian local, care era vădit răuvoitor. Direcțiunea Operei a liniștit-o pe soprana noastră, spunîndu-i că e vorba despre un „război” mai vechi între cronicar și conducerea Operei, pe care condeierul nu scapă nici un prilej să o atace. Omul desființa toate producțiile și pe toți invitații Operei, pledînd aprig pentru incompetența conducerii. Prin urmare, nu era deloc vorba despre Leontina Văduva, deși omul despre ea scria, era o dispută locală în mijlocul căreia Leontina căzuse. Chiar și așa, rîndurile acide ale cronicarului o supărau. După ce ne-a povestit asta, Radu Lupu a ridicat sprîncenele lui stufoase și a întrebat-o serios: „Dar tu citești cronicile despre tine și îți pasă de ce spune presa?”. Leontina a răspuns că da, citește, că în general o ambiționează dacă primește critici utile, însă, dacă cronicile sînt nedrepte, o afectează. Radu Lupu a replicat, ca și cum ar fi vrut să-i dea mai tinerei soprane un îndemn: „Eu nu mai citesc ce scrie presa despre mine din 1979”. Leontina a reacționat pe loc, cu un cuceritor amestec de ingenuitate și invidie albă: „Sigur, tu îți permiți...”. Cu alt prilej, Radu Lupu mi-a spus că are totuși un cerc foarte restrîns („trei-patru persoane”) cu care discută despre muzica lui și a căror părere chiar contează pentru el. Nu mi-a spus, însă, cine sînt cei trei-patru și, deși aș fi dat orice să-i aflu, ceva m-a oprit să-l întreb.

Mi-a revenit în minte acest dialog vreo douăzeci de ani mai tîrziu. Ultima oară l-am ascultat pe Radu Lupu – ce coincidență! – tot la Chicago, în 2019. A cîntat cu Chicago Symphony, sub Mutti, Imperialul de Beethoven. O interpretare care a șocat, a uimit, a tulburat. Nu știai ce să crezi. Publicul, îmi amintesc, era descumpănit. Criticii l-au făcut praf. A doua zi am citit în ziare rînduri crude și, deși sufeream pentru idolul meu, zîmbeam totuși pentru că știam deja că lui nu-i păsa de presă, căci n-o mai citea din 1979. Pînă azi, cred că Radu Lupu a vrut să spună cu acel Imperial altceva, un ceva pe care noi nu-l prea înțelegem. Nu știu nici acum ce să cred cînd îmi amintesc stupoarea cu care ascultam pasaje ale arhicunoscutului concert și îmi spunem „Dar ăsta nu-i Beethoven!”. De bună seamă, nu era Beethoven pe care nepriceprea mea îl cunoștea. Era altul. Pe cît de clar fusese Radu Lupu în toată arta lui de-o viață, pe atît de încifrat, provocator și „anti” orice interpretare clasică și cunoscută a fost în acel ultim Imperial. Începînd cu stagiunea următoare, Radu Lupu s-a retras.

Dar acel schimb de replici din apartamentul hiltonian, într-un fel, nu fusese doar despre presă, ci despre toată agitația lumii. Ca într-o poveste sapiențială, se vede bine că înțeleptul cucerește lumea fugind de ea, iar nebunul o cucerește fugind după ea. Și uite-așa, Radu Lupu a cucerit lumea (mai arătați-mi un român contemporan la a cărui moarte presa mondială să reacționeze astfel!) doar cu pianul, fără să i se audă vocea, fără să se pronunțe, fără să se angajeze civic, fără să vrea, vorba lozincilor de larg consum, s-o schimbe, s-o facă mai bună. Și fără să-i mai citească ziarele, din 1979 încoace.

P.S. Dedic acest mic text dlui Radu Cosașu, știe domnia-sa de ce...