Ușurei, asumați, înduioșător de imprudenți

Spunem despre noi că ne-am născut, culturalmente vorbind, din spirit critic. Poate că așa se explică de ce exersăm, fără oprire, critica în toate formele ei (de la rictusul „nu prea-mi convine” și aluzia subtilă, la urletul reprobator sau manifestația de stradă), de ce ne place la nebunie să criticăm, de ce preferăm să demolăm și să huiduim decît să construim și să aplaudăm. Am descoperit încîntați că nimic nu rezistă criticii: nici geniul, nici virtutea, nici martiriul, nici Dumnezeu însuși! Pe parcurs, am adăugat nestăvilitei porniri critice ușurătatea, care ne face să nu mai distingem meritul de impostură, prostul de deștept, știutorul de carte din biblioteci și amfiteatre de răsfoitorul de Wikipedia de pe Facebook, să acceptăm impostura și mediocritatea drept normale, de nu chiar drept geniale. Paradoxal, criticînd! Acest bizar paradox, care este coexistența neopritei critici cu acceptarea „merge oricum”, a devenit starea culturală în care trăim confortabil de ceva timp. Dar acest bizar paradox nu ar fi fost nimic dacă spiritul critic împletit cu spiritul ușurătății nu ar fi instaurat peste lumea noastră confuzii, cețuri mentale, rătăciri vesele. 

Una dintre cele mai teribile confuzii ale lumii critice & ușurele în care trăim este aceea dintre „turnătorie” și „denunț”, cu precizarea imediată că, în accepțiunea acestui text, prima este o acțiune mînată de resentiment, de ură, pizmă, ciudă, iar a doua este o acțiune mînată de spiritul de dreptate care zace natural în fiecare dintre noi, dacă ne luăm după unii antici. Într-o lume care se vrea tot mai „transparentă” (eu nu o vreau așa, eu cred că „transparența” smintește, pentru că invită poporul întreg, inclusiv ignoranții și neghiobii, să se exprime public asupra oricăror proceduri, deliberări sau decizii publice, dar nu e după mine, așa că mergem cu „transparența“ înainte!), „denunțul” a devenit o datorie. Legislația de azi nu doar că obligă la denunț, dar îl și protejează în toate felurile pe denunțător. Doar că legislația nu poate distinge (niciodată nu a putut și niciodată nu va putea) între denunț și turnătorie, din simplul motiv că nu va putea niciodată determina motivația interioară a denunțătorului/turnătorului. 

Undeva, în Pateric, se povestește că un tînăr eremit întreabă pe un Avva ce să facă dacă vede că un frate călugăr greșește: să dezvăluie greșeala aceluia sau nu? Iar Avva răspunde: „În ceasul în care tu dezvălui greșeala cuiva, Dumnezeu dezvăluie greșeala ta”. Răspunsul înțeleptului este pe măsura cărții din care am cules-o. Adaug acestei întîmplări și un gînd al lui Grigore Palama. Comentînd porunca a 9-a din faimosul decalog („Să nu mărturisești strîmb împotriva aproapelui tău”), Palama extinde în duh creștin sensul prescripției, spunînd că duhul poruncii nu e numai să nu minți despre altul, ci și să taci dacă vezi o greșeală a cuiva care nu afectează neapărat pe alții. Dacă greșeala cuiva nu are efecte asupra altor persoane și tu o vezi, să nu o dezvălui, căci se cheamă că mărturisești strîmb. Cu alte cuvinte, după Hristos, să nu minți nu mai e suficient, deși e necesar. Este nevoie și să taci asupra micilor greșeli ale celuilalt. Evident, în privința marilor greșeli, care produc suferințe și pagube, nu se cuvine să tăcem. E vorba doar de a nu face din mica greșeală una mare, de a nu exagera. Este, în fond, o chemare la păstrarea justei măsuri. Nici asta nu ne iese!

Se vede bine, în lumea românească mai ales, că acela care critică public ceva se vulnerabilizează imediat, pentru că stîrnește la rîndu-i pofta multora de a-l critica pe el. „Tu vorbești?” – se strigă în replică celui care critică ceva și se deschide calea spre marele nostru deliciu colectiv: argumentul „ad hominem”. Sigur că una e ideea, alta e omul, dar nu ne putem abține să savurăm demontarea ideii prin demolarea purtătorului ei, așa-i? De ce o facem? Dacă judecăm ideea, să lăsăm omul deoparte. Dacă judecăm omul, să cruțăm ideea. În fond, lumea întreagă trebuie să iasă cu un cîștig din faptele vieții oricui și mai de folos este dacă discutăm separat ideile și oamenii. Dar noi, nu! Niciodată n-am dat multe parale pe folos, mai imporantă pentru noi e savoarea vieții cu senzațiile ei cele mai de jos decît folosul spiritual sau moral.

Cel mai comic lucru, însă, în lumea românească de azi este rigorismul ei străveziu: pe la noi, dacă critici, trebuie să fii impecabil. Standardul de credibilitate la București este situat la înălțimi angelice. Desigur, asta dacă nu ești de aceeași părere cu mine căci, altfel, dacă ești de-ai noștri, poți să fii o canalie sau un imbecil, te cred cu toată ființa mea. 

Mai nou, a apărut și un alt gen de „credibili”: așa-zișii „asumați”. Este un hoț, este o curvă, este un escroc – totul se iartă dacă „își asumă”. E neclar un pic ce înseamnă această foarte apreciată „asumare” pentru România morală de azi. La prima vedere, ar fi o recunoaștere publică a păcatului, ar fi opusul ipocriziei, dar, dacă privești mai atent, „asumarea” mai înseamnă și altceva încă și mai important. „Asumarea” înseamnă să continui să fii un hoț, o curvă sau un escroc fără să vrei să devii altceva, fie și să te îndrepți. Ești o lichea, „îți asumi” (adică recunoști că ești și promiți că vei continua să fii), atunci poți critica legitim și fără frica de a deveni ținta altora, căci o bună parte a publicului nu-ți va reproșa lichelismul. Dacă, însă, nu „asumai” și formulai critica, erai imediat executat pe motiv de lichelism. „Asumații” au publicul lor, niciodată foarte mare, dar destul de fidel. „Asumații” sînt un fel de moraliști franctirori care nu participă propriu-zis la marele război dintre bine și rău pentru că nu sînt apți să fie recrutați în forțele binelui, dar execută ocazional misiuni de luptă de partea acestuia.

Știm toți că, dacă ai păcate în tolbă (și cine nu are?), e mai înțelept să fii reținut cu arătarea greșelilor altora. Dar sînt foarte rari oamenii care se pot abține să sară-n sus cu degetul arătător erect, cînd văd pe aproapele lor greșind. Oamenii sînt înduioșători. Sar din banca lor să condamne greșelile altora la fel de imprudent ca vînătorul care iese în fața leului cu pușca la ochi, are doar un glonte în pușcă și, deodată, constată că are în față nu numai un leu, ci o haită întreagă. 

Revenind la constatarea cu care am început, observînd fenomenul critic din societatea românească de azi, mi-am dat seama că, cu cît ne este mai ușor să criticăm, cu atît critica e mai ușoară și mai imprecisă – este frecventă și nu are consecințe. Dimpotrivă, cu cît ne este mai greu să criticăm, cu atît critica este mai solidă, mai grea – este mai rară, dar schimbă realități. Deocamdată, cum zic, sîntem ușurei, asumați și înduioșător de imprudenți.