Un „dezavantaj” avantajos

Spiritul critic nu e doar legitim, dar, mai ales într-o democrație, e obligatoriu. Cu condiția, totuși, să fie altceva decît hîrjoană politică, altceva decît vedetism gazetăresc, altceva decît „amendă” vitejească, fără un prealabil efort de informare corectă. Spun asta, provocat de răzmerița jurnalistică declanșată de curînd împotriva deciziei prezidențiale de a alătura vocea României la suma vocilor comunitare care cer liminarea dreptului de veto în domeniile de politică externă și de securitate. Pentru aceste domenii, deciziile ar trebui, spun experții, să fie luate cu majoritate calificată, nu cu unanimitate. Vai, vai, spune „vocea patriotului naționale”: care va să zică România va fi privată de dreptul de veto cînd e vorba de deciziile Uniunii Europene! Sună dramatic, demobilizator, antinațional! E vorba, de fapt, de o totală neînțelegere a problemei, la  care m-am referit deja în decembrie anul trecut. Reiau: „Nu e vorba că nu e normal ca fiecare țară să-și poată exprima liber punctul de vedere, cînd e vorba de hotărîri comunitare. E vorba despre faptul că, dacă 26 de membri UE sînt de acord cu o anumită decizie, iar un al 27-lea se opune, decizia majorității e suspendată. Pentru că nu lucrăm după regula majorității, ci după regula unanimității! Personalități marcante ale instituțiilor europene au atras atenția asupra derapajelor pe care o asemenea «regulă» le implică. Însăși Ursula von der Leyen a făcut-o, declarîndu-se în favoarea «majorității calificate», ca fiind procedura normală. Dar și Josep Borrell, șef al diplomației comunitare din 2019, a cerut, în mod expres, abandonarea dreptului de veto ca principiu «electoral» legitim. Heiko Maas, fost ministru de Externe al Germaniei, e de aceeași părere, deși observă, nu fără ironie, că pentru a vota împotriva dreptului de veto e nevoie de... unanimitate. Pentru dl Maas, dreptul de veto implică inevitabil riscul ca UE să poată fi luată ostatică de oricare dintre membrii ei. În mod semnificativ, opinii ca ale dlor Borrell și Maas au stîrnit comentariul dezaprobator al dnei Maria Zaharova, directorul de presă al Ministerului rus al Afacerilor Externe, ceea ce e de natură să confirme părerea exprimată de unii comentatori, cum că supremația unanimității pe socoteala majorității (simple sau calificate) e un «cal troian» rusesc în curtea UE. Înclin să adaug că asistăm și la o nouă victorie a «corectitudinii politice»: a prefera majoritatea e, vezi Doamne, o discriminare! O marginalizare a minoritarilor! Nu! Minoritarii trebuie să aibă cel puțin tot atîta putere cîtă au majoritarii! Ba chiar mai multă...“. Ei hotărăsc ce măsuri se pot accepta sau respinge la nivel comunitar, chiar dacă toți ceilalți „votanți”, mult mai numeroși, nu sînt de acord. Pentru a clarifica neregula de principiu a supremației votului singular asupra celui majoritar e destul să reamintim cititorilor că România n-a fost acceptată în Schengen nu pentru că cele mai multe țări europene au fost contra, ci pentru că au votat împotrivă doar două: Austria și Olanda. Cu alte cuvine, majoritatea masivă a fost pentru! E justificarea firească a aderenței oficiale a României la principiul de a credita prevalența numerică împotriva excepției minoritare. România nu renunță la dreptul de veto pe care îl au, fiecare în parte, toate țările membre ale Uniunii. Se împotrivește doar, alături de mai toți colegii săi, principiului de a lăsa decizia comunitară să depindă de vocea solitară a unei minorități. Pe scurt: nu sîntem de acord ca, dacă 25 de parteneri ne vor în Schengen și doi nu, dreptatea să fie de partea celor doi. Adică nu sîntem de acord cu ce-am pățit. Nu vrem să ne supunem unei preferințe minoritare, împotriva opțiunii majoritare. Și da, nu vrem nici ca noi înșine să avem, la o adică, cîștig de cauză, dacă nu ne susține spiritul comunitar, exprimat prin votul majorității. A aparține unei instituții solidare nu înseamnă a nu avea dreptul de a te opune unor hotărîri neconvenabile, dar nici a suspenda, prin glasul tău divergent, consensul partenerilor. Pe scurt: nu renunțăm la dreptul la opinia proprie, la dreptul de a spune nu, dar nu acceptăm ca un „nu” marginal să prevaleze, suveran, asupra unui „da” colectiv. E riscant? Poate. Dar mai puțin riscant decît a face cadou unui grupuscul firav destinul comunității prevalente. E vorba, în fond, despre a accepta sau nu principiul însuși al democrației.