Capitalistul român
La el acasă, adică în ţările dezvoltate, capitalismul încearcă să se reformeze, dezvăţîndu-se de rutina proprie. Caută soluţii noi, îşi exersează imaginaţia, îşi regîndeşte principiile, riscă, se recalibrează. La noi, capitalismul e în faza bolilor infantile. E zglobiu şi iresponsabil. Imită un model care nu mai există decît în închipuirea întreprinzătorilor locali. Kjell Nordström şi Jonas Riddersträle, doi experţi suedezi care au conferenţiat, de curînd, la Bucureşti, definesc această imitaţie provincială a capitalismului drept „capitalism karaoke”: muzica e a altuia, cuvintele sînt ale altuia, tu te mărgineşti să cînţi (fals), cu ochii la adevăraţii protagonişti. Rezultatul acestui exerciţiu periferic e lumea în care trăim. Şi o tipologie umană nouă, ubicuă, dezamăgitoare. Iată, spre exemplificare, trei versiuni autohtone ale capitalistului de împrumut:
1) Proaspătul îmbogăţit. Un fel de Al Capone du pauvre, încă perplex că e aşa bogat, capabil mai curînd să-şi arate banii decît să-i folosească. În loc de urechi are o ghirlandă de celulare, în loc de creier un iPod. A face afaceri e, pentru el, a fi băiat deştept, a fi şmecher, a şti să te învîrţi. Vorbeşte tare oriunde s-ar afla, e convertibil în femei şi maşini, face cadouri scumpe şi dă bacşişuri grase. Nu-l complexează nimic, nu-i e ruşine de nimic, nu înţelege ce-ai cu el. În general se tunde scurt, ceea ce îi dă un aspect de bodyguard deghizat în patron. Se îmbracă inadecvat, se poartă frust, rîde zgomotos. E sentimental. Are grijă de mama, îşi răzgîie copiii şi, mai ales, îşi (le) face case ample, pompoase, în stilul vilelor de activişti ai vechiului regim (pe dinafară), cu lucioase parodii arăbeşti (pe dinăuntru).
2) Fata, sau băiatul „de firmă”. În cazul acestei categorii, portretul individual se şterge. Specia e mai tare decît reprezentanţii ei. Avem de a face cu inşi care se îmbracă la fel, mănîncă la fel, gîndesc (rar) la fel, vorbesc la fel. Muncesc mult, fiindcă visează să ajungă cît mai curînd în postura de la punctul 1. Sau măcar de la punctul 3. Din cauza asta, registrul privat al vieţii lor e nul, sau catastrofal. Nu se distrează decît la grămadă, n-au intimitate, n-au bucurii. Cînd trebuie să fie simpli îşi iau un aer sofisticat, cînd trebuie să gîndească nuanţat devin rudimentari. Sînt, în genere, cît se poate de americani: nu mai spun „conţinuturi”, ci content-uri, nu mai spun „provocări”, ci challenge-uri.
3) Managerul. E o anexă la Power Point. E expert. Îţi arată statistici, grafice colorate, analize de perspectivă. Ştie. N-are timp de pierdut. Îţi livrează platitudini şi bun-simţisme, pe bază de studii „sociologice”, evaluări de manual şi scamatorii probabilistice. A învăţat lucruri clare şi definitive. Ştie reguli. Toate regulile. Nu poate fi contrazis. Lucrează pe bani, să ne-nţelegem! Nu e prostul nimănui. Nu acceptă bla-bla-uri intelectuale. Un text se judecă după lungime, o carte, după vînzări. Restul sînt fiţe. Managerul e un fost băiat de firmă, care speră să ajungă magnat.
Ce au în comun cele trei portrete? Comportamentul standard. Sînt, cu toţii, previzibili şi, în consecinţă, anonimi. Fac ce fac toţi ceilalţi, din aceeaşi categorie. Sînt „capitalişti karaoke”. Kjell Nordström şi Jonas Riddersträle au pentru ei veşti proaste. Viitorul nu va fi al lor, ci al unor tipuri umane de cu totul altă croială. Viitorul va miza pe diversitate, surpriză, personalizare. Nu va imita modele, ci le va inventa. Virtuţile cîştigătoare vor fi ingeniozitatea, mobilitatea, formaţia solidă, deschisă spre toate zările cunoaşterii. Sper ca cei doi suedezi să aibă dreptate. Dar nu cred.
Text preluat (melancolic...) din volumul Frumusețea uitată a vieții (2011), dar scris anterior
