Alexandru Dragomir despre politica (noastră)
Din păcate, puțini știu cine a fost Alexandru Dragomir. Absolvent de drept și filosofie al Universității din București (1933-1939), apoi doctorand al lui Martin Heidegger la Freiburg im Breisgau, iar după 1948 (pînă la moarte, 2002) supraviețuitor, în anonimat, al unui regim sub care n-a socotit de cuviință să profeseze intelectualmente. A trăit din slujbe mărunte, fără legătură cu formația sa, dar a continuat să „filosofeze” „clandestin”, pentru sine, umplînd caiete întregi de analize și reflecții metafizice, fără cea mai mică intenție de a le face publice. Nimeni, în cultura noastră, n-a lucrat cu atîta grație, în pură gratuitate, pentru idee. L-am întîlnit prin prietenul lui, Constantin Noica, și am beneficiat, împreună cu alți cîțiva amici, de o sumedenie de seminarii private pe teme sau texte care îl preocupau. (Pentru un portret mai amănunțit al lui Alexandru Dragomir, vezi Dilema veche, nr. 665, 11 noiembrie 2016). Reiau, mai jos, ca și în 2019, cîteva fragmente din volumul Meditații despre epoca modernă, publicat, cu mărinimoasă acribie, la Humanitas, în 2010, de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă. Sînt comentarii scrise după 1989, ca martor discret (melancolic sau amuzat) la comedia politică autohtonă. Sper ca cititorul să fie ispitit să citească și celelalte volume ale dlui Dragomir.
Democrația greacă (ateniană):
1. Demos-ul (Poporul) votează pe „cei mai buni” (aristoi), adică votează (alege) aristo-cratos – aristocrația (puterea celor mai buni). Nu strict procedural, ci însăși convingerea politică a alegătorilor este că trebuie să aleagă pe cei mai buni, fiindcă cei mai buni trebuie să guverneze. Așadar, aristocrație.
Rezultă că democrația este sistemul politic care instaurează aristocrația.
2. Alegătorii nu-i votează (aleg) pe cei realiter (în fapt) cei mai buni, ci pe cei despre care cred ei că sînt cei mai buni.
3. Astfel, de vreme ce nu sînt votați cei mai buni, ci cei despre care se crede (doxa – opinie) că sînt cei mai buni (așadar se opinează), rezultatul este o oligocrație (puterea celor puțini), iar guvernarea este una oligarhică.
4. Oligarhia, nefiind domnia celor mai buni, ci doar domnia celor puțini (aleși după opinie) asupra celor mulți, duce la o progresivă înrăutățire a situației statului, la un dinamism descendent.
5. Înrăutățirea merge pînă la conflictul dintre oligoi (cei puțini) și demos (popor), „rezolvat” fie prin tiranie, fie prin răsturnare, noi alegeri și istoria se ia de la capăt. (op. cit., p. 198)
Mafia politică urmărește acapararea puterii politice în vederea acaparării puterii economice care, odată realizată, va domina puterea politică. Are avantajul că tinde să promoveze o economie capitalistă și dezavantajul că puterea economică este înțeleasă în stil comunist, ca privilegiu al unei clici organizate. (op. cit., p. 208)
Guvernările noastre merg la fel de prost ca orice întreprindere de stat. (op. cit., p. 163)
Politicienii noștri: cîntăreți de operetă care se-ncearcă în operă. (op. cit., p. 164)
Înainte eram mărginașii Europei, acum sîntem mahalagiii ei. (op. cit., p. 203)
Alții mor, alții sînt vinovați, alții sînt caragialești, alții sînt proști. (op. cit., p. 163)
În politica noastă actuală, trăim cu credința că rezolvăm totul rațional, cînd în realitate rațiunea (gîndirea) politicienilor este ori schiloadă, ori aservită intereselor, iar poporul apreciază afectiv, după mentalitate, oricum, dar nu rațional. (op. cit., p. 211)
Dialog: Cele două extreme ale sale: cei cu care nu se poate dialoga și cei cu care – fiind de aceeași părere – n-ai ce dialoga. (op. cit., p. 209)
A (re)citit pentru dvs.
Andrei Pleșu
