Note, stări, zile

Iulie 1980

În vizită la Edgar Papu. Divaghează simpatic, vag delirant, pe tema protocronismului. Răsăritul european dă veacului XX repere fundamentale: un mare om politic (Tito), un mare Papă (polonez) și cultura română. Cultura noastră e de tip floral, spre deosebire de cele apusene, care sînt de tip arhitectonic. Durata e – încă de la Horațiu – înțeleasă, în Vest, ca ceva de ordinul construcției, al monumentalului. La noi, ea e ceva de ordin vegetal, ciclic, ca acel „Mori și reînvie!” goethean.

Observație interesantă despre spiritul european ca fiind rezultatul unei deplasări treptate de la sud la nord: Egipt – Grecia – Roma – Bizanț – lumea germanică (întîi Franța, apoi Anglia cu revoluția industrială...). Clasicitatea e sudică, modernitatea e nordică... Se va reveni oare, acum, spre sud?

Ironie despre platitudinea fudulă „Știu puțin, dar ce știu știu bine!”, Nu poți ști bine dacă știi puțin!

Apropo de cartea mea Pitoresc și melancolie, de curînd apărută: „Despre feminitatea naturii și despre tema depărtării am scris și eu în cartea despre Eminescu”. (Un reproș discret că nu l-am citat ?)

1980, fără dată

Prînz cu dl Noica la restaurantul „Berlin”. Despre generația noastră: „Vă unește ceea ce vă lipsește...”. Despre istoria artei ca disciplină: e discutabilă, ca toate disciplinele care nu au clasicitate. Dar, în tinerețe, visa o nevastă bogată (ca să poată oferi, din banii ei, burse pentru tineri) și care să fi studiat istoria artei, ca să-i spună, competent, în călătorii, ce e de văzut...

Noiembrie, decembrie 1989 

(dintr-un inventar al lumii lui Ilf și Petrov, apărut, fragmentar, în Note, stări, zile din 2010 și în Jurnalul de la Tescani din 2011. Reiau aici cîteva pasaje și adaug altele lăsate, atunci, deoparte, dar rămase în jurnalul meu. Nu cred că, la ora actuală, cei doi autori ruși mai sînt o lectură curentă. Ar merita reluați (în traducerea lui Tudor Mușatescu), fie și nmai pentru a ne reaminti de epoca dictaturii comuniste, în care tragicul se exprima adesea prin formulări comice, sub amprenta propagandei de partid și a birocrației ideologice. Recomand textele celor doi mai ales acelora dintre noi care mormăie somnolent că „era mai bine înainte”. Ceva s-a cîștigat, totuși: sub dictatură, a rîde de stereotipiile înconjurătoare era riscant. Acum e posibil și chiar recomandabil. Căci și la noi, vorba lui Belu Silber, comunismul era un amestec de I.V. Stalin și I.L. Caragiale...)

Lozinci pe pereții cantinelor muncitorești: „Mestecînd cu grijă mîncarea, ajuți societatea”, „Carnea e vătămătoare”, „Un om conține tot atîtea grăsimi cît 200 gr. de carne”.

Firme și asociații: Corporația „Plugul și ciocanul” (care fabrică săpun). Școala de coregrafie „Leonardo da Vinci”. Magazinul de pompe funebre „Bine ați venit. Artelul meșteșugăesc „Pegasul și Parnasul”. Comentarii pe marginea unei vizite duminicale la un muzeu de artă: „Hehei! Halal de ăștia cum au trăit!”. Ghidul demască „planurile imperialiste ale Ecaterinei  a II-a, în legătură cu pasiunea răposatei împărătese pentru mobila stil Lodovic al XVI-lea”. Idilă: „Un tînăr, care întîrziase cu iubita lui la un club muncitoresc, aprindea grăbit harta electrificată a planului cincinal și-i șoptea amorului său nestins: «Vezi luminița aceea roșie? Acolo va fi uzina de combine din Siberia. Vom pleca acolo. Vrei?». Și iubita rîdea încetișor, trăgîndu-și mîna dintr-a lui.

Și toate astea sînt doar a mia parte din bazarul oferit memoriei noastre de cei doi mari umoriști melancolici din vremea stalinismului. Recomand lectura volumelor lor Vițelul de aur și Douăsprezece scaune. Petrecere bună!