O reamintire: Alexandru Mironescu
Cu două zile în urmă (marți, 20 iunie) a avut loc, la NEC, un simpozion dedicat lui Alexandru Mironescu, de la a cărui moarte se împlinesc 50 de ani. Din păcate, nu mă aștept ca numele lui să fie, pentru majoritatea cititorilor contemporani, o referință. Una dintre „victoriile” fatale ale regimului totalitar a fost condamnarea la anonimat a multor personalități de excepție ale țării, oameni care, rămași la rampă, ar fi modelat salutar generațiile tinere. În ce mă privește, am avut norocul, alături de alți cîțiva prieteni de aceeași vîrstă, să trec prin preajma celor marginalizați și să profit de anvergura lor spirituală. Mă simt dator să-i rememorez, nu strict omagial, ci pentru a le reinstitui prestigiul și iradierea. Unii dintre ei și-au recuperat singuri profilul, ajutați de circumstanțe acomodante. Dar Alexandru Mironescu beneficiază abia acum de o „relansare” consistentă și avem a mulțumi lui Marius Vasileanu pentru efortul său editorial.
Pentru mine, personajul destinal, cu rol de intermediar angelic în orientarea mea către cîțiva aleși providențiali, a fost colega mea de liceu Floriana Avramescu, una dintre fiicele preotului Mihail Avramescu, un alt reprezentant de elită al ambianței intelectuale și duhovnicești din perioada interbelică. Voi apuca, sper, să livrez cît mai curînd publicului de azi toate detaliile întîlnirilor formative de care am avut parte în anii primei tinereți. Printre cei aleși, dl Alexandru Mironescu și fiul lui, Șerban, cu care am fost coleg la Institutul de Istoria Artei. Tatăl și fiul au fost arestați laolaltă și am aflat că una din metodele anchetatorilor era să aplice fiecăruia radicale pedepse corporale sub ochii celuilalt...
Alexandru Mironescu era om de știință. Avea un doctorat în chimie la Sorbona, dar și unul în filosofie la București. Preocupările lui spirituale l-au purtat însă și către miraculoasa grupare a „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim (alături de Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Alexandru Elian, Benedict Ghiuș, Sandu Tudor, Arsenie Papacioc, Andrei Scrima, Alexandru Făgețeanu, Sofian Boghiu, Antonie Plămădeală ș.a.), curmată de Securitatea vremii prin ani grei de pușcărie. Eliberat după 1963, Alexandru Mironescu și-a reluat activitatea de scriitor (roman, poezie, eseu), dar și pe aceea de cercetător în sfera teologiei și a filosofiei. Cu un astfel de portret, dl Mironescu – și întreaga grupare a „Rugului Aprins” – e un excelent reprezentant al comuniunii posibile dintre intelectualitate și Biserică, o comuniune aflată în criză de multă vreme, spre dauna ambelor tabere.
Pentru a stimula curiozitatea cititorilor noștri, dau mai jos cîteva fragmente alese rapid din ultimul volum al lui Alexandru Mironescu, apărut la Editura Humanitas (Admirabila tăcere. Jurnal 1970-1972). Sînt deopotrivă nutritive, provocatoare și, uneori, de o fertilă temeritate. Iar cel din urmă – tulburător de actual!
Iulie 1971: „Aș vrea să spun că românii sînt un popor plin de calități remarcabile. E aici un material omenesc cu vocații și dexterități, ageri la minte și în stare să facă lucruri surprinzătoare. Cînd au plecat sau au rămas în străinătate au făcut treabă bună și au fost valorificați. Pot însă lesne da dovadă de neseriozitate, de chiulangită, de șmecherie ieftină. Dar bine conduși, stimulați, puși la ambiție și în condiții să aibă obraz, merită să fie luați în considerare. Nu prea am avut parte de vrednici conducători, de adevărați conducători, dar să sperăm că va veni și o astfel de vreme, care să dea deplin relief realelor însușiri ale românilor. E un neam care nu merită să fie disprețuit și abandonat, dimpotrivă, susținut, ajutat, cultivat. Iar țara oferă și ea multiple, variate, vaste posibilități. Ne-a nenorocit însă o îndelungată epocă a stupidității și dobitociei.“
August 1971: „Răul, suferința, iadul, adică triumful răului, veșnicia lui, raiul juridic, libertatea, predestinația... mari bolovani de poticnire. De altfel, de aceea credința, și nu dragostea, care e mai mare, e virtutea de temelie.
Credința și îndoiala merg împreună. Nu e posibilă credința fără îndoială, iar cine nu se îndoiește e nebun.”
Septembrie 1971: „Personal, pe temeiul unei lungi istorii, nu am nici o încredere în înțelegerile și convențiile cu rușii, care fac numai jocuri și nu au absolut deloc simțul cuvîntului. Singura deosebire între trecutul apropiat și ce se schițează acum e că acum vor face alte jocuri, atît. Mai știu de la Eminescu, care a spus despre ruși lucruri definitive, că din toate tratativele, din toate războaiele, fie că le cîștigă sau le pierd, ei obțin ceva. Așa că și în tratativele cu Berlinul, sînt sigur că occidentalii sînt aceia trași pe sfoară și că rușii au împins un pas mai departe socotelile lor. Nu pot exista socoteli loiale cu rușii.“
