Cultura dialogului în declin

Se vorbește tot mai mult despre „dialog”. Soluția oricărei dispute e dialogul, nu există toleranță fără dialog, trebuie să redescoperim și să consolidăm cultura dialogului, sîntem ființe „dialogale” etc. Inflația termenului e, prin ea însăși, semn rău. Cînd un cuvînt își intensifică prezența, el începe să semnaleze, direct sau indirect, un deficit. Dacă tema „sănătății” devine conversație cotidiană, înseamnă că ceva nu e în regulă. Vorbim mult despre sănătate cînd sîntem sub asaltul bolii sau sub acela al unei obsesii ea însăși patologică. Așa și cu dialogul. Repetarea mecanică, sau strict decorativă, a termenului dovedește iminența unei crize. Cu cît „globalizarea”, „multiculturalismul”, „asumarea alterității” par să se impună ca un „de-la-sine-înțeles” al postmodernității, cu atît spontaneitatea și firescul dialogului devin, în mod paradoxal, mai precare. Nu ne putem aventura, acum, în hățișul unei analize amănunțite. Dar chiar și la o privire rapidă, cîteva posibile cauze ale anemiei dialogale pe care o trăim ni se arată prompt și limpede.

1) Valoarea de comunicare a unui dialog nu e direct proporțională cu volubilitatea interlocutorilor. În epoca noastră se vorbește mult. Dacă nu în conversație nemiijlocită, atunci încă mai abitir pe „rețelele de socializare”. De altfel, „a socializa” a devenit o „ocupație”: „grămada” umană e un nou tip de „entertainment”. Se schimbă mesaje previzibile, limbajul standardizat e în ofensivă, prescurtările, codul cîștigă teren. Cantitativ, trăim, prin Internet, într-un ocean de cuvinte, dar într-un ocean sterp, asemănător cu tăcerea. Volubilitatea unui popor de singuratici e, în realitate, non-comunicare, autism, suspensie a spiritului comunitar. Imaginea emblematică: insul confiscat de ecranul smartphone-ului, în „dialog” cu un partener nevăzut, dînd și primind like-uri, înlocuind funcționalitatea tradițională a gurii rostitoare cu febrilitatea degetelor. Mimica, surîsul, iritarea, tonul și tot ce ține de substanța și anexele limbajului articulat sînt înlocuite prin „click”, „delete”, „send”. Pe scurt, dialogul nu e decît camuflajul unui monolog, comunicarea nu e decît aparența unei izolări suficiente sieși.

2) Dialogul e un fals dialog ori de cîte ori e un schimb de „gata-făcut”-uri. Ideologia „toleranței” obligatorii și precauțiile „corectitudinii politice” transformă „comunicarea” într-un simplu schimb de amabilități. Acordul între părți nu survine la sfîrșitul unui dialog viu, intens, combativ, ci este premisa dialogului. Nu e o achiziție, un consens cîștigat, ci un punct de pornire, o „împăcare” subînțeleasă. Cădem la învoială asupra faptului că fiecare are dreptate, că, de fapt, nici n-are rost să mai stăm de vorbă, de vreme ce știm dinainte că pozițiile fiecăruia sînt legitime, îndreptățite, nedemolabile altfel decît prin lezarea bunelor moravuri… Dialogăm, așadar, nu pentru a avansa spre un punct de vedere, ci pentru a îndeplini un ritual.

3) Un dialog eficient, fertilizant pentru ambele părți, îmbogățitor, nu poate avea loc dacă cei care dialoghează nu știu nimic unul despre celălalt. În astfel de cazuri, comunicarea este fie o timidă încercare de informare reciprocă, un mod de a face, pur și simplu, cunoștință, fie un patinaj neproductiv la suprafața lucrurilor. De cîte ori aud cum politicienii lumii vor dialog, se străduiesc să comunice, să rezolve orice tensiuni pe cale diplomatică, mă întreb ce știu fiecare dintre ei despre cei cu care negociază și despre țara lor. Ce știu politicienii occidentali despre istoria și cultura ucraineană? Sau despre islam, sau despre Coreea? Dar ce știu, cu adevărat, unele despre altele, chiar țările membre ale Uniunii Europene (în afară de ceea ce află în momente de criză sau de dispută financiară, legislativă, politică)? Dialogăm, dar dialogăm ca niște străini, comunicăm pe bază de „strict necesar”, mai atenți la ce ne spun, confidențial, serviciile decît la ce ne pot spune istoria și cultura partenerului.

Cultura dialogului e în declin. Ce e de făcut? Mai întîi, ar fi nevoie, poate, de un episod de tăcere asumată. De o pauză. Să ieșim, pentru un timp, din iureșul sporovăielii generale, pentru a regăsi interioritatea limbajului. Apoi, să recuperăm demnitatea Cuvîntului, dincolo de puzderia cuvintelor. Dar asta o să dureze. Sau n-o să se mai întîmple niciodată. Eu, unul, nu-mi fac mari iluzii. Ca să zic așa, n-am cuvinte…

P.S. Împrejurările curente mă determină să asum și o anumită, circumstanțială, relativizare. Dialogul adevărat e important pe toate planurile, dar absolutizarea lui șmecheră, cochetă, formală nu e, nici ea, o virtute. Nu poți dialoga cu oricine, în orice împrejurare. Îți trebuie un partener „normal”, disponibil, cu o dorință autentică de comunicare. Nu poți sta de vorbă eficient, productiv, cu un autist, cu un obsedat de sine, cu un interlocutor pentru care ești „materie primă”, sabotor al delirului propriu (ideologic, politic, militar, „suveranist” pînă la voluptatea crimei). Din acest punct de vedere, nu dl Macron are dreptate să baleteze salonard, neobosit, cu Putin, ci Volodimir Zelenski, care refuză premisele oricărui dialog cu un posedat de atemporale visuri imperiale și de o suficiență a propriei îndreptățiri pentru care crima e normalitatea însăși. Nu stai de vorbă cu o fantasmă, care se crede duh planetar...