A rămîne sau a pleca?

Nu cred că există mulți români (sau mulți est-europeni) care să nu fi trăit, după al doilea război mondial, patosul acestei (destinale) întrebări. Un răspuns hotărît poate fi și un bun început de soluție existențială, dar și preludiu al unui eșec. Adesea, cele două variante se împletesc straniu într-un unic peisaj interior. Odată decizia luată, ai parte și de beneficii, și de blocaje, și de euforii, dar și de penumbre... Un excelent film polonez (Cold War) din 2018, în regia lui Pawel Pawlikowski, oferă o melancolică imagine a acestei insolubile duplicități. Nu există soluție optimă, ci doar o destrămătoare experiență a suspensiei. Filmul mi-a reamintit un episod autobiografic de la începutul anilor ’80. Fusesem lăsat să preiau o bursă Humboldt la Heidelberg, cu sugestia „delicată” a unui ofițer autohton de a nu mă grăbi să mă întorc... (era imediat după furtuna Meditației Transcendentale și se încerca relativizarea „victimelor”, eventual prin evacuare...). Odată ajuns în Vest, am primit, inevitabil, sfaturi și oferte de a nu mă mai întoarce în țară. O propunere în acest sens a venit din partea Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca. Le-am răspuns printr-o scrisoare pe care o reproduc mai jos la capitolul „memorialistică”. Dar reiau, în acest context, și un text pe care l-am scris în 2006, un fel de presentiment al filmului polonez.

# Mai întîi, fragmentul epistolar adresat cuplului Monica-Virgil, ca explicație a deciziei mele de a mă întoarce în România:

„...Există o Românie în utopia căreia trăiesc de cînd mă ştiu, fie căutîndu-i supravieţuitorii, cîţi mai sînt, fie citindu-i cărțile, cîte s-au putut scrie, fie ascultînd, în copilărie, amintirile cîte unui unchi sau ale cîte unei mătuși despre «vremurile de altădată». Există o aromă a acestei Românii, o gestică a ei, un tabiet al ei; există, pe scurt, o stilistică a acestei Românii la care poți visa încă se te întorci. La ce altă Românie te mai poți întoarce? Pe măsură ce se apropie ora plecării îmi e tot mai limpede că mă întorc spre o abstracțiune. De fapt, nu de o întoarcere e vorba, ci de o regresiune, de un reflex arhaic – aproape animal – al vetrei proprii. Mă întorc într-un spațiu în care se merge de la expresie către simpla prezență, de la atitudinea lucidă către tropismul subconștient. Mă întorc la condiția unei așteptări vegetale, a unei înfrîngeri. Firește, și exilul e o înfrîngere. România nu mai poate fi astăzi decît dialogul nostalgic dintre două înfrîngeri: înfrîngerea celor rămași acasă, din resemnare sau lașitate, sau dintr-un abuz al speranței, și înfrîngerea celor pribegi, condamnați să nu poată înainta decît privind îndărăt, spre un «numinosum» al obîrșiei. S-a ajuns, cu alte cuvinte, la situația în care parabola fiului risipitor nu mai are sens. Fratele fiului, cel rămas la moșia părintească, și-a pierdut singura virtute pe care o avea, și-a pierdut hărnicia cuminte. Iar fiul risipitor nu mai are la ce se întoarce și riscă să se dizolve în risipirea sa.” (Heidelberg, 1983) 

# Și iată și articolul scris și publicat în 2006 („Românul în străinătate”):

Orice român aflat, fie şi pentru scurtă vreme, în străinătate experimentează, vrînd-nevrînd, patosul şi ridicolul dedublării. A călători e, din acest punct de vedere, a petrece un timp în anticamerele schizofreniei. Eşti simulan în două locuri, atras de insolitul şi de prestigiul unuia, dar şi de rutina domestică a celuilalt. Nu te poţi abţine să asumi pînă la capăt noutatea în care te afli, dar nu poţi să te desprinzi de aromele autohtone, de zvonurile spectrale de-acasă. De cînd există Internet, această experienţă a bilocaţiei e încă şi mai perversă. Ai două serii de gazete, două surse de ştiri, două categorii distincte de breaking news. Un perfect exerciţiu de relativism, o instructivă reducere a lucrurilor la scara lor reală. Diaspora trăieşte paroxistic această situaţie, cu efecte uneori destabilizatoare. Dar şi sejurul scurt poate avea, tocmai prin scurtimea sa nemiloasă, un bilanţ asemănător. 

Am cunoscut compatrioţi care se comportă atît de diferit acasă faţă de modul cum se comportă în exil, încît e greu să le mai aproximezi identitatea reală, să decizi unde e autenticitatea şi unde deghizamentul. Acasă, exilatul e o combinaţie de sentimentalism agrar şi delir pedagogic. El vine „de-afară”, din lumea „normală”. Ştie, de aceea, mai bine decît tine cum e cu democraţia, cu ştiinţa, cu îndeletnicirile academice în genere. E iritat de ce vede, sermonizant, la o adică isteric. În patria de adopţie e exact pe dos: complexat, obsedat de tema marginalităţii, temător să nu-şi pericliteze statutul şi perspectivele. Nesigur pe el, acomodant, ipocrit, diminuat inevitabil de postura sa de „străin”, vorbind (oricît de onorabil) o limbă „străină”, individul preferă să fie mai curînd plat decît îndrăzneţ, mai curînd servil decît băţos şi sfîrşeşte prin a dezvolta o adversitate surdă faţă de gazde. În România e bonjurist, în străinătate e pravoslavnic. În România e sătul de balcanismul dîmboviţean, în Vest e sătul de „fundamentalismul” liberal, de excesele laicităţii şi ale corectitudinii politice. Idealul ar fi să obţină patalamale şi venituri occidentale, dar să devină vedetă printre ai lui, lucru îndeobşte greu de împlinit, ceea ce duce, pînă la urmă, la o dublă dislocare. E, adesea, sfîşietor să contempli spectacolul unor inşi înzestraţi în principiu, dar desfiguraţi prematur de o stranie aroganţă a înfrîngerii. Căci se simt înfrînţi chiar cînd nu sînt încă, chiar cînd şi-au dovedit hărnicia şi o decentă competitivitate. Ei nu vor însă să fie buni printre alţii (cum se întîmplă, de regulă, în suprasaturata lume apuseană). Ei vor să strălucească solitar în comunitatea de obîrşie, unde tot felul de neisprăviţi, în loc să le ofere osanale şi demnităţi, le ocupă locul. Dacă sînt credincioşi, au de străbătut, interior, infernul însuşi. Căci trebuie să împace orgoliul cu smerenia, să adopte teoria iubirii pe un fond de ură smintitoare, care le otrăveşte fiecare clipă. Lor şi celor din jur. Supăraţi (simultan sau alternativ) şi pe conaţionali, şi pe „străini”, intoxicaţi de frustrări şi ambiţii de nedomesticit, cînd căţăraţi pe cai mari, cînd înnoroiţi în afecte tulburi, deprimaţi, îndîrjiţi, oamenii aceştia sînt o emblemă a nefericirii. Ei nu se mai simt bine nicăieri, nu mai aderă la nici un loc, decît prin respingerea resentimentară a altuia. Pînă în 1989, vina integrală pentru asemenea destine fisurate o purtau istoria, regimul comunist, Cortina de Fier. Dar după 1989, indiferent cîte dificultăţi şi dezamăgiri a avut de oferit România cetăţenilor ei, vina devine individuală şi are drept surse vanitatea, provincialismul, egolatria.