Note, stări, zile
21 august 2023
Vorbim mereu, pe bună dreptate, despre frumusețea lumii create. Tatăl Ceresc dovedește cu prisosință o supremă înzestrare pentru întemeierea unui univers de o uimitoare armonie, de o frumusețe totodată limpede și tainică. A produs o „operă” grandioasă, în care ordinea conviețuiește cu surpriza seducătoare, măreția cu delicatețea, amploarea copleșitoare cu o subtilă discreție. Evidență impozantă și mister!
Entuziasmul dinaintea capodoperei cosmice e dublat, totuși, în viața curentă, de perplexitatea greu de controlat dinaintea unei simetrice proliferări a răului, a urîțeniei, a suferinței imens diversificate la care e supusă ființa creată. La cîtă frumusețe, atîta strîmbătate. Fiecare dintre noi se confruntă inevitabil, în imediata sa vecinătate și în lumea din jur, cu chipul schimonosit al dramei. Ce diversitate a suferinței, ce multiple chipuri ale agoniei, cîte specii de boală, durere și moarte se revarsă peste splendoarea reușitei originare! Cum să le explici, cum să le supraviețuiești fizic, teologic și moralmente?
Evident, toți marii gînditori (filosofi sau teologi) au tatonat formule de consolare. Varianta „biblică” cea mai la îndemînă e simplă: lumea creată a fost creată fără breșă, dar omul a folosit greșit darul libertății, a comis „păcatul originar” și, prin el, a infectat lumea întreagă. Răul e prezent în spațiul Creației avînd ca sursă derapajul lui Adam. Reacția mea, poate nițel superficială, e a criticului de artă: cînd descopăr erori într-o operă de artă, nu-mi trece prin cap să dau vina pe ea, ci pe autorul ei... A spune că păcatul omenesc e în stare să schimonosească grandioasa realizare a Zeului suprem mi se pare aproape o blasfemie (mai ales că omul, așa păcătos cum e, e modelat – ni se spune – „după chipul și asemănarea” Creatorului lui).
În spațiul creștin, ni se sugerează că relele vieții omenești sînt „încercări” la care ne supune Dumnezeu, pentru a ne evalua duhovnicește și pentru a ne modela. Cu asprime, dar în folosul nostru. Adicătelea, vorba pedagogiei severe, „bătaia e ruptă din Rai”... Oricum, ideea unui Dumnezeu care vrea să știe „cum stai” spiritualmente confruntîndu-te cu probe grele mi se pare artificială. Dumnezeu e atotputernic. Știe dinainte, fără „teste” brutale, ce marfă are în față. Și e clarvăzător: nici un efect al „încercărilor” Sale nu-l poate lua prin surprindere.
Problema se complică atunci cînd răul și relele se revarsă mai curînd asupra celor buni, nu asupra nemernicilor. E tema din Cartea lui Iov: tema „dreptului pedepsit”. Textul acestei cărți e spectaculos și reușește să anuleze gata-făcutul unor justificări ale binevoitorilor dogmatici, după care e necuviincios să te superi pe Șeful suprem. Știe el ce face! Pățești ceva? O meriți! Nu te mai plînge! Numai că Dumnezeu respinge acest tip de avocatură, spunîndu-i lui Iov că preferă neliniștea interogativității sale certitudinilor mecanice ale prietenilor lui. Mai mult: El nu-i va primi dinaintea Scaunului Său decît printr-un eventual efort mediator al greu încercatului Iov.
Dezbaterea la care facem referință e, de fapt, anterioară creștinismului. Un text al lui Seneca adresat lui Luciliu („M-ai întrebat, Lucilius, de ce – dacă există providență – li se întîmplă multe nenorociri oamenilor buni”) se străduiește să găsească răspunsul. Și, vai, îl găsește! Providența nu se mai ocupă de cei răi. Nu e nevoie, căci sînt „bifați”! Problema divinității e să-i îmbunătățească glorios pe cei buni și asta nu se poate face decît prin dure probe existențiale. Providența nu iubește ca o mamă sentimentală, ci ca un tată responsabil, punînd mereu asupra fiilor lui o nemiloasă povară, un permanent examen comportamental. Educație dură, pentru efect salvator. Lovire pentru trezire, pentru antrenament, pentru progres duhovnicesc. Pe scurt: cînd o pățești, reacția ta „normală” e să îi mulțumești Zeului: înseamnă că te iubește, că nu te scapă din ochi, că te consideră printre „cei buni”. Filosoful stoic cochetează, s-ar zice, cu un soi de epicureism al suferinței. De reflectat! În ce mă privește, nu mi-e ușor să mă acomodez cu această ascetică înțelepciune. E ca și cum, lovit de soartă în modul cel mai drastic, trebuie, în mod normal, să mulțumesc lui Dumnezeu pentru o asemenea, generoasă, dovadă de iubire. M-ai nenorocit, Doamne, m-ai lovit fără milă! Slavă ție! Și recunoștință! E semn că te-ai îndrăgostit de mine, ca de Fiul Tău cel crucificat, ca să poată învia! Recunosc, totuși, că în asemenea împrejurări se face auzit, în sufletul meu, și cîte un drăcușor: „Oare, în atotputernicia Ta, nu puteai încerca și o metodă mai ușor de dus?”.
P.S. Dar vocea însăși a lui Iisus se aude mai „realist”, mai omenește: „Tată! Dacă se poate, lăsați acest pahar să treacă de la mine...!“. Și: „Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?”. Cu modelul christic din Evanghelie, ni se poate îngădui, cred, să fim de partea întrebării lui Lucilius și nu de partea răspunsului lui Seneca...
