Cronica unei simulări digitalizate
Vă mai aduceți aminte povestea drobului de sare din „Prostia omenească“ a lui Creangă? Sînt sigur că da. Sîntem o nație, îmi vine să spun, simbolizată de nevasta omului din poveste, care stă cu teama că va cădea drobul de sare de pe horn și are să-i omoare copilul. Punem răul înainte, trăim sub semnul catastroficului care va să vină! N-avem decît previziuni pesimiste despre orice schimbare, ne panicăm atunci cînd avem de-a face cu noul. Și căutăm nod în papură. N-am vrut să spun că sîntem proști, așa cum Creangă o spune pe șleau despre nevasta respectivă, pentru a nu zgîndări sensibilitatea unora.
Acum vreo săptămînă, trec printr-o școală. Directoarea, tipă deșteaptă altfel, profesoară bună și una dintre cele mai dedicate directoare dintre cele pe care le cunosc, trage pentru școală cît se poate, a și ridicat-o mult de cînd o conduce. O găsesc cu un aparat instalat pe biroul ei. Nu știam încă ce e și o întreb. A, zice, e scanerul pentru scanat lucrările la simularea examenelor și apoi la examene. Îmi spune că l-a montat întîi în biroul ei, ca să-l încerce. Apoi, începe să gloseze despre drobul cu sare. O să vezi, Horia, o să fie dezastru! O să fie greu de scanat, profesorii supraveghetori n-o să se descurce, pfai, o să dureze mult, o să se încurce, n-o să meargă aparatele etc. O privesc amuzat oarecum și o întreb de ce este așa de sigură. A încercat deja cum funcționează și este atît de greu? Nu, dar are o presimțire. Cam după o zi, îmi trimite mesaj. Nu e greu deloc, îmi scrie, se scanează ușor, nu e mare filosofie. Zîmbesc, în sinea mea.
Ajung la o întîlnire a profesorilor de limba și literatura română din județul meu. Se discută diverse, se ajunge și la subiectul simulării și la digitalizarea corecturii. Panică enormă, cît zidul chinezesc. E rău! Nu se mai întîlnesc profesorii să discute despre armonizarea subiectelor! Le zic că nu e cazul, au barem. Da, dar trebuie să se mai și pună de acord, o să văd eu și toți o să vedem că nu va fi bine, dacă nu pot să discute între ei! În plus, se pierde comuniunea umană! De acord, se pierde, dar la corectarea lucrărilor trebuie ea să se consolideze? Ce ne oprește să ieșim la o pizza, pentru comuniune umană? Să mergem la un film?
Tot la întîlnirea cu colegii. Nu este bine, vor fi diferențe mari între notările profesorului de la prima evaluare și ale celui de la a doua evaluare. De unde știu ei, întreb. Vor fi, clar, pentru că nu mai pot verifica împreună lucrările, pentru că nu mai ajung la negocierea punctajelor etc. Poate vor mai și fi, de acord, dar există proceduri pentru asta, intră la o a treia corectare. În plus, se pot constata, ulterior, prin analize, care sînt profesorii care greșesc frecvent. Se pot identifica mai obiectiv.
Altă problemă. O să trebuiască să stea cu ochii în ecrane. Pot măcar să-și deschidă două laptop-uri, pe unul să aibă lucrarea, pe altul borderoul de notare? Un coleg le explică: nu e necesar, pe același ecran se deschide lucrarea, iar pe o bandă laterală se derulează borderoul de notare. Bine, dar tot va fi greu, că trebuie să stea cu ochii în ecrane. Era mai bine să citească de pe hîrtie, nu-și stricau ochii! Unde-o să ajungem așa? Ne transformăm total în roboți?
Ceva ce mi se pare just se discută, de asemenea. De ce nu se poate sublinia (digital) pe lucrări și de ce profesorii de la clasă nu au acces la lucrările corectate, respectiv la borderourile de corectare? Pentru ei, devine foarte complicat să analizeze ulterior cu elevii rezultatele și să le prezinte părinților, în absența acestor instrumente. Practic, trebuie să corecteze încă o dată lucrările, ei, pentru a vedea unde au greșit elevii lor. Aici, în privința simulărilor, desigur, nu și la examene, cred că ar trebui schimbat sistemul, să se corecteze digital cu sublinieri și profesorii de la clasă să aibă acces, ulterior, la borderourile de notare. De luat aminte!
Ziua probei. Mă duc într-o școală să monitorizez simularea. Profesorii supraveghetori se descurcă fără probleme cu scanatul, totul merge bine și rapid. E o impresie de eficiență și de modernitate, de actualitate. La un moment dat, platforma națională se încarcă excesiv și procesul pare că are o sincopă. Hopa! – apar articole, imediat, în presă. Panică! Sugestii de eșec, de proastă gestionare. În fapt, nu este nimic grav: lucrările se pot scana în continuare, urmînd să se încarce imediat ce se deblochează platforma. În fond, e doar o simulare și scopul este și cel de reglaje prin exersare. Dar chiar dacă ar fi examenul, ce rost are o astfel de gonflare a unei banalități fără efecte asupra procesului de evaluare? Drobul...
Trec cîteva ore și îmi scrie mesaj cineva de la presă. Este adevărat că s-a dat ceva ce nu s-a predat? Casc ochii. Tocmai vorbisem cu colega mea, inspectoarea de specialitate din județ, despre faptul că subiectele au fost chiar prea ușoare. Întreb de unde pînă unde ceva ce nu s-a predat? Păi, a sunat părintele unei eleve, care așa zice, că nu s-au predat la ei la clasă subordonata atributivă și subordonata completivă directă. Rog jurnalista să mă sune și-i explic. A existat o programă pentru simulare, în care se preciza ce conținuturi dintre cele din programa pentru examen sînt excluse la simulare. Subordonata atributivă și subordonata completivă directă nu erau exceptate, deci trebuiau pregătite. Dacă profesoara nu le-a predat, în școala X din județul Y, nu înseamnă că s-a dat ceva ce nu s-a predat.
E seară. Stau cu un pahar cu vin alături. Lîngă laptop sînt două cărțoaie, un Gabor Maté și un Ian McEwan. Dar mie îmi vîjîie în cap o povestioară de o pagină și jumătate, a lui Creangă: „Mîța tot s-ar fi putut întîmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu țăpoiul și să tragi vaca pe șură, la fîn, n-am mai gîndit!”.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2
