Vremuri ale fricii

În urma articolului precedent, am avut niște discuții cu un amic, director de școală, pe marginea subiectului bullying-ului și a consumului de substanțe interzise, subiecte care, de altfel, am observat că țin capul de afiș al dezbaterilor publice vizînd educația. Mă voi mai opri, așadar, și în acest text asupra problematicilor respective, pentru că ele mi se par importante pentru starea actuală a educației, dar și a societății. Bullying-ul l-am mai abordat și în trecut, într-o serie de articole, care au fost inspirate chiar de experiența mea de părinte, dar nu este nici pe departe un subiect închis.

Am auzit voci destule care spun că este o gogoașă mai ales problematica bullying-ului, că, în fond, și acum treizeci de ani, și acum cincizeci existau formule de sîcîială între elevi, dar că nu li se dădea atîta importanță, că nu purtau numele unui fenomen. Că și „înainte” se mai ciondăneau, se mai luau la trîntă, mai luau cîte-o palmă sau cîte-un pumn, în vreo ciorovăială dintre ei, în cîte-o încăierare. Că, la urma urmei, copiii trebuie să învețe să se mai și descurce singuri, în situații de conflictualitate, să-și dezvolte astfel competitivitatea, simțul apărării, independența. 

Pornesc de la această idee, respingîndu-i din start validitatea. Nu faptul că existau astfel de conflicte îl resping ca neadevărat. Ci faptul că ele reprezentau ceea ce astăzi este bullying-ul. În acele vremuri, acestea erau cu adevărat mai degrabă conflicte punctuale, pe care subiectul, poate cu sprijinul familiei/familiilor și al școlii, le gestiona tot punctual. Poate unii dintre cei de vîrsta mea își aduc aminte că se putea ajunge pînă la părinți care mergeau cu copilul de mînă la familia celui agresat pentru a-și cere scuze. Și, desigur, în școală conflictele erau sancționate corespunzător, destul de drastic. Dar ce vreau să spun este că o societate cum era cea dinainte de ’89 nu favoriza apariția bullying-ului, pentru simplul fapt că era o societate coercitivă în ansamblul ei. Fapt care se răsfrîngea și asupra mediului școlar. Frica era un motor destul de puternic în înfrînarea manifestărilor care ar fi putut genera fenomene de tip bullying.

Libertatea atrage după sine, firește, și apariția unor comportamente mai greu de ținut sub control strict. Nu se pot compara cele două tipuri de manifestări, cele dinainte și cele de acum, din acest simplu fapt. Întregul profil al societății este altfel. Ce a dispărut, mai ales, este frica. Sau, mai bine spus, cum voi încerca mai jos să explic, un anumit tip de frică. 

Dar mai întîi vreau să dezvolt puțin problematica actuală a fenomenului. În discuția cu prietenul meu, acesta îmi spunea că aș fi putut coborî pragul clasei a IX-a, la care m-am referit în articolul meu, spre clasele a V-a, a VI-a. Nu am făcut-o, pentru că mă refeream acolo și la chiulit, respectiv la substanțe interzise, care chiar la clasele respective poate încă nu ajung, deși s-ar putea să mă înșel. Dar știu că există efectiv cazuri de organizări de haite, cu lider, cu ascultare, cu bullyingconstant. Cînd am scris, în urmă cu vreo patru ani, despre fenomen, la clasele respective mă refeream, mai ales. În țări europene cu sisteme educaționale articulate, acțiunile concrete antibullying și de awareness pentru părinți, de prevenție și sancționare (!) pentru elevi încep în ciclul primar, de pe la 8-9 ani.

Și o spun încă o dată, marea problemă de azi sînt adulții. Societatea noastră extremistă și radicalizată. Marea de oameni (părinți, profesori etc.) care nici nu cred că există bullying, pentru care termenul însuși este o fandoseală. În cel mai bun caz aleg să îl ignore, iar unii dintre ei chiar îl practică în mod cotidian cu succes. Părinții au un profil interesant. În contactele cu școala, la ședințe sau alte acțiuni, vor să audă doar despre cum se mai renovează sala de clasă, despre cum de a luat copilul o notă mai mică (pentru că el știe, de fapt, e un elev conștiincios), despre cum pot să mai motiveze niște absențe (cu motivări fictive, de multe ori, pe care diriginții însă nu au calitatea de a le contesta) sau despre eficiența pregătirilor pentru examene (în termeni de asigurare a notelor cît mai mari, nu de acumulare de competențe). Rezistența lor în acceptarea realităților este mare. Dacă se propune un dialog sau un lectorat despre droguri au reacții de revoltă, considerînd că se induce ideea că ar avea copii drogați și îi va bîrfi tîrgul. Astfel de rezistențe apar uneori și la profesori. Vorba ceea, nu e important de ce facem sau de ce nu facem ceva, ci de ce vorbim despre asta. În fond, tot un fel de cenzură, autoimpusă, față de cenzura mult mai restrictivă, manifestată și la nivel faptic, din timpurile apuse. 

Și aici revin la o idee anterioară, închizînd, apoi, bucla. Pentru că am încercat să mă întreb de unde această tendință a ascunderii, a rezistenței, a negării. Dacă înainte vreme acționa frica asemeni unui instrument de represiune și de limitare nu doar a intenționalităților, ci și a faptelor (ordine și disciplină!), acum, în fond, este vorba tot despre frică, dar manifestată în altă cheie. Este o frică apărută la generațiile actuale de părinți din alte cauze decît cele care o generau înainte de ’89. Este o frică de vulnerabilitate, într-o societate care s-a radicalizat, în care lupta pentru supraviețuire capătă alte forme, cele economice, financiare, de statut, în care lupta pentru acestea este tăioasă și indivizii o duc pe cont propriu – vorba lui Creangă, „puțini urcă, mulți coboară, unul macină la moară”.

Mă întorc iar spre rolul educației și spre idealuri. Părinții acestor generații de copii au suferit ei înșiși în procesul greu al tranziției și în lupta pentru a se ridica mai sus pe treptele unei societăți în care nu funcționa încrederea în valorile comunității, în alteritate. O societate în care o lege nescrisă, a junglei, a dictat regulile. Într-o astfel de paradigmă au crescut și s-au format. O lume în care, dacă ai ezitat, ai pierdut. Școala nu i-a ajutat, îndeajuns, să fie colaborativi, toleranți cu ei înșiși, dar și cu ceilalți, să-și recunoască vulnerabilitățile și să și le îmblînzească. Este greu, într-o astfel de lume, să recunoști că există slăbiciuni, că există greșeli în ograda ta. Mai bine le negi, le ignori. Negarea, o spune psihologia, este un mecanism de apărare. Și este strîns legată de mecanismul fricii. Dar dincolo de negare, dacă nu apare și acceptarea, efectele pe termen lung sînt devastatoare. În cazul la care mă refer, atît pentru indivizi, cît și pentru societate.  

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.