Două tristeți și o așteptare
Profesor debutant fiind, am fost întîmpinat, în prima școală în care am predat, cum am mai spus, cred, cu deschidere. Am amintiri plăcute, dragi din Luna de Sus. Colectivul a fost prietenos, direcțiunea de asemenea, am primit sprijin, mi s-a acordat încredere, am fost considerat un coleg al lor, un egal al lor, am fost încurajat și mi s-a cultivat sentimentul valorii mele. N-am absolut nimic de reproșat acelor colegi, îi port în suflet cu drag și, dacă nu m-ar fi purtat ambiția, poate, aș fi putut îmbătrîni acolo profesor (deși nu eram titular și nu-mi mai amintesc dacă era post vacant).
Nu așa stau, însă, lucrurile peste tot. Și vorbesc, aici, despre o primă tristețe la care vreau să mă refer astăzi. Merg uneori în inspecții la profesori tineri, debutanți sau cu cîțiva ani de vechime doar, care îmi povestesc, după ce înțeleg că pot avea deschidere față de mine, că au trecut și uneori trec în continuare prin situații deloc plăcute în colectivele în care se află. Sînt supuși unui proces de hărțuire și de umilire mai mult sau mai puțin fățiș, întîmpină ostilitate și nu primesc sprijin deloc. Colega de catedră, aflată la apogeul carierei, în jurul a 40-50 de ani, o tratează, spre exemplu, pe tînăra debutantă ca pe o competitoare, apelînd, pentru a o intimida, la mijloace privative de sprijin și la jigniri. „Nu știi nimic!” „N-am timp să-ți explic!” Sau, intrînd în clasă în timpul orei tinerei profesoare: „Te rog să vii cu mine!” etc.
Nu mi-este ușor să înțeleg aceste comportamente. Le pun pe seama unor frustrări care sînt alimentate de anxietăți și neîmpliniri personale și profesionale. Nu cred, însă, că acestea pot justifica astfel de abordări. Teama că tinerețea și energia celui tînăr vor eclipsa autoritatea pe care cel mai în vîrstă a căpătat-o? Dar de ce să nu fie invers, cel mai în vîrstă să se alimenteze de la energia celui tînăr, să asimileze de la el ceea ce poate aduce acesta în planul inovației didactice și informaționale? De ce nu se poate naște o colaborare reciproc avantajoasă? Teama în fața frumuseții unui tînăr sau a unei tinere care poate submina, poate fi un pericol, poate destabiliza relații (amoroase, da!) mai mult sau mai puțin oficiale dintre colegi de școală este, de asemenea, un subiect. Frumusețea sperie, frumusețea provoacă panică, frumusețea scoate la iveală, preventiv, ghearele și colții celui care se simte în pericol. Pericol care, dacă există astfel, există oricum și nu va putea fi, de fapt, înlăturat.
Aș vrea să dispară aceste rivalități grosolane, grobiene, deloc profitabile pentru ethos-ul unei școli, pentru calitatea colaborării cu scopul creșterii performanței, pentru, la urma urmei, elevii în slujba cărora, prin alegerea personală și prin fișa postului, se află fiecare dintre acești actori. Nu sînt idealist și sînt conștient că întotdeauna astfel de rivalități vor mai germina în contexte care le favorizează, dar mi-aș dori să fie cît mai puține, cît mai corect și cu tact gestionate de directori valoroși, care să nu fie manipulați, nici ei, de vreuna dintre părți.
O altă tristețe. De data aceasta dinspre partea unor părinți. Unii care au un copil cu unele nevoi speciale. Cum se știe, în astfel de situații, de la CJRAE se poate oferi orientare școlară fie înspre o școală specială, fie înspre o școală de masă, cu recomandare de particularizare a demersurilor didactice, de profesor de sprijin sau chiar de însoțitor permanent (shadow, rol asumat fie de părinte, fie plătit de părinte). Cu excepția situațiilor în care se recomandă explicit învățămîntul special, pentru că este vorba despre dizabilități majore, sau de cazul în care părinții nu apelează la evaluarea CJRAE (caz în care, după începerea cursurilor, ceilalți părinți pot solicita această evaluare, pentru a asigura dreptul la educație al celorlalți copii din clasă), acești copii sînt orientați, așadar, înspre școlile de masă. Să luăm cazul unui copil care provine dintr-o familie cu posibilități, care a investit mult în dezvoltarea lui în anii preșcolari, care își permite să asigure și un shadowspecializat. Sau, la fel de bine, cazul unor părinți care nu-și permit nimic din toate astea. Cu ce se confruntă ei, adesea? Cu o ostilitate mai mult sau mai puțin fățișă a școlilor de circumscripție, care de regulă încearcă să îi convingă să ducă copilul altundeva. Desigur, albul și negrul nu funcționează ca indicatori în aceste situații. Uneori, integrarea lor în colectivele de masă este benefică, ducînd la evoluția acestor copii. Alteori, ei nu reușesc să facă față presiunii emoționale a contextelor și sînt la rîndul lor factori destabilizatori ai procesului educațional. Adesea nu este vorba despre copii care să nu facă față la nivel cognitiv, ei pot rezolva sarcinile de lucru, dar emoțional funcționează după un alt tempo decît colegii lor. Cazurile sînt particulare de fiecare dată. De regulă, clarificările vin doar după ce se încearcă, după ce se depune efort. Nu judec cu păcat, înțeleg și partea cealaltă, învățătorul care a mai trecut poate printr-o astfel de experiență epuizantă, direcțiunea care a mai trecut prin negocieri și tensiuni cu alți părinți nemulțumiți sau intoleranți etc. Dar ce tristețe poate să trăiască un părinte căruia o școală îi sugerează că e mai bine să încerce altundeva!
La final, o așteptare și în egală măsură o speranță, exprimată pe scurt. Sîntem o nație cu destul de puțin respect și mai degrabă descoperit recent față de îngrijirea personală. Fapt care ne afectează și calitatea vieții. Sîntem mai degrabă microbiști, cu berea și popcorn-ul în fața televizorului, ca să exemplific, decît practicanți de sporturi. Și știți, cei ce mă citiți, că am făcut de mai multe ori serviciul susținerii importanței sportului (în școală, dar și în general). Experiența mea îmi arată foarte clar că profesorii, în marea lor majoritate, nu practică sporturi de întreținere. Mai nou există o prevedere legislativă (un amendament la Legea 34/2023) care permite angajatorilor să deconteze abonamentul la sălile de sport în valoare de pînă la 400 de euro/an. Un abonament la o sală de calitate nu costă mult mai mult de atît. Unde merg eu este cam 2.200 de lei/an, dacă plătesc suma integrală, nu lunar sau trimestrial. Este o facilitate excelentă, pe care toți angajatorii au posibilitatea să o pună la dispoziția angajaților, inclusiv a profesorilor, deci. Am auzit deja că unele școli o pun în practică. Bravo lor! Am auzit și că unele instituții școlare strîmbă din nas, pentru că nu ar fi fost bugetate aceste cheltuieli. Dar eu cred că dacă la unii se poate, se poate și la alții, mai ales că legea zice: DA! Și sper că cei interesați, profesorii, vor cere acest drept și că mulți dintre cei care nu făceau sport pînă acum vor fi motivați să înceapă să facă. Le transmit, din experiența personală, că vor simți îmbunătățiri semnificative ale vieții lor, pe toate planurile!
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
