Boli fizice și traume emoționale

„Cîteodată se-ntîmplă așa”, ca să pornesc cu un vers al Marianei Codruț: un gînd al tău, o reflecție, pe care o credeai oarecum personală, o regăsești după cîteva momente într-un context de viață sau în vreo carte pe care o citești. Așa am pățit zilele acestea, cînd, doborît aproape de tot de o infecție cu o bacterie perfidă, îi spuneam unui prieten că traumele emoționale, suferințele emoționale și, la limită, patologiile psihice te fac să te îndepărtezi de realitate, să nu o mai percepi, să nu-ți mai percepi nici corporalitatea. Din contra, cele fizice, bolile te ancorează mai tare în real și te fac mai conștient de corporalitatea ta. Pe acest fond, îmi spunea cineva: uneori mai este nevoie și de o lecție a umilinței. Asta e valabil în ambele cazuri. Mai puțin în cazul patologiei psihice. La vreo două zile distanță, am citit cartea lui Mihai Radu, Repetiție pentru o lume mai bună, în care personajul reflectează oarecum similar: „Durerea e cu adevărat reală, pentru că niciodată după durere nu ne gîndim că a fost o iluzie, o imaginare, cum ne gîndim de fiecare dată după ce trec clipele de fericire”. Sigur, personajul lui Mihai Radu duce puțin în altă direcție reflecția, dar are aceeași rădăcină, el se referă acolo mai ales la durerea fizică, la boală, la suferința care te apropie de concretețea realului și de corporalitatea ta. Și, în fond, spune și că emoționalul are capacitatea aceasta, oarecum perversă (deși seducătoare), de a ne îndepărta de real. O carte pe care, oricum, am citit-o dintr-o răsuflare.

Ei bine, de la aceste gînduri răzlețe, mi-a trecut prin cap că și sistemul educațional, instituția învățămîntului în ansamblul ei, este un organism care se înclină într-o parte sau în alta, mai aproape de real sau îndepărtîndu-se într-o iluzie, în funcție de suferințele, de durerile, de bolile și de traumele pe care le îndură. Și m-am gîndit să enumăr cîteva, pornind de la aceste două clasificări, suferința fizică și suferința emoțională.

Dacă ar fi să identific o serie de suferințe, de boli fizice ale sistemului, nu mi-ar fi chiar atît de greu. Nu-mi propun să le și ierarhizez ca importanță, de la ușoare guturaiuri pînă la stadii terminale ale unor tumori, nici să le identific pe toate, ca la o examinare medicală exhaustivă. În fond, nici cînd mergi la medic, după astfel de examinări aparent complete, nu se știe cu certitudine că nu a rămas undeva, în vreo celulă din corp, ceva ce roade și amenință să crească. 

Primul lucru la care mă gîndesc este deficitul de personal didactic motivat și bine pregătit. Pe de o parte, sistemul pierde încet-încet oameni care se află angajați în el, prin demotivare, dezinteres, blazare și lehamite. Sînt profesorii care ar fi putut fi buni, poate chiar au fost, poate mai sînt uneori, dar pentru că sistemul nu-i hrănește suficient de consistent, își pierd suflul, energia pozitivă. Sînt ca niște organe care au funcționat cîndva bine, dar undeva a apărut, pe parcurs, o obstrucționare a alimentării lor suficiente cu sînge sau o strangulare a unui nerv care le coordonează mișcările. Nealimentate, aceste organe se atrofiază, încep să se învinețească și să putrezească. Devin, pas cu pas, din aliați ai organismului, care îi asigurau unele funcții vitale, niște excrescențe cancerigene, care otrăvesc treptat corpul de care sînt atașate. Ca să ies din metaforă, sînt profesorii demotivați atît financiar (și recentele creșteri salariale, care încă nu s-au văzut, oricum, pe fluturașii de la contabilitate, de-abia urmează, reprezintă nu o realimentare completă a acestor organe cu vitalitate, ci doar o ușoară eliberare a strangulării, cît să mai supraviețuiască puțin), cît și profesional, dezamăgiți de condițiile de muncă (școli fără dotări, lipsa resurselor materiale pe care adesea trebuie să și le procure din propriile salarii etc.), de dificultățile întîmpinate în raport cu dezvoltarea lor profesională (lipsa banilor suficienți pentru a cumpăra cărți, ineficiența unor cursuri de formare pe care le parcurg, îngustimea plajei de opțiuni curriculare pe care se pot mișca cu elevii etc.). Pe de altă parte, tot în categoria deficitului de personal intră absența interesului tinerilor absolvenți bine pregătiți de a intra în sistem. Și, chiar dacă la examenele de titularizare există încă un număr mare de candidați, aceste cifre nu trebuie să ne înșele. Cariera didactică nu este văzută de tineri ca o opțiune, decît în lipsa altora mai ofertante financiar și ca statut. Tot mai rar doresc să intre în sistem absolvenți excepționali sau măcar foarte bine pregătiți și motivați (cu riscul de a intra, treptat, apoi, și ei în categoria celor descriși mai sus, odată ce-și pierd, destul de repede unii, motivația). Cei care mai luptă pentru posturi în învățămînt aspiră eventual la locuri în marile orașe. Dar există deficit de profesori pentru unele discipline inclusiv în orașele mari. Dacă este să mă refer la organism, e cumva imposibilitatea de a face o transfuzie de sînge, din lipsa acestuia. Organismul tinde să își piardă vigoarea și vitalitatea, pentru că nu există o bază de sînge pentru transfuzii. 

Fiindcă nu-mi rămîne mult spațiu, poate voi veni cu alte exemple în articole viitoare, să punctez și o traumă emoțională. De pildă, deprivarea emoțională. Deprivarea emoțională este însoțită și bazată pe o traumă a rușinii, cel care suferă de ea crezînd despre sine că este fundamental „greșit”, „defect”, că nu merită să fie iubit, pentru că a suferit în copilărie și apoi în experiențele sale de viață de lipsa iubirii, a căldurii, atenției și afecțiunii. Schema deprivării emoționale conține sentimente de amărăciune, de singurătate, de vid interior. Manifestarea exterioară poate fi de apărare histrionică, de distanțare, de răceală, de aroganță, dar în interior este de suferință intensă, de depresie. Ei bine, cred că sistemul de învățămînt, prin resursa lui umană, profesorii mai ales, suferă de această traumă, se încadrează în această schemă. Tocmai pentru că sînt atîția zeci de ani în care lipsa afecțiunii, a protecției, a căldurii, a atenției empatice a societății față de ei nu s-a manifestat. Ani sau zeci de ani în care s-a manifestat doar respingere, critică agresivă, contestare, dispreț. Toate acestea au transformat ființa sistemului, i-au construit trauma deprivării emoționale. 

Mă obligă spațiul rubricii să închei pentru azi. Boli fizice și traume emoționale – voi reveni asupra lor. Și asupra lecției umilinței.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.