Niște ființe blocate în scheme de gîndire

Îmi amintesc că, în urmă cu cîțiva ani, un părinte a reclamat la ANPC (Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului) o mare editură, pentru că romanul publicat de aceasta, Marele uriaș prietenos de Roald Dahl, conținea greșeli de ortografie și de exprimare. În realitate, acele greșeli aparțin personajului, nereprezentînd erori ale editurii. Ceea ce reclama părintele, faptul că se dau exemple greșite copiilor, este de noaptea minții, pentru mine, cel puțin. 

Recent, o colegă îmi spune că un alt părinte a venit revoltat la ea, acuzînd-o pe învățătoarea fiicei sale pentru că le-a dat ca recomandare de lectură suplimentară cartea Mathilda, a aceluiași Roald Dahl. Părintele o citise cu creionul în mînă și găsise în ea vreo doi de „la naiba”, respectiv cuvîntul „chiloți” undeva – desigur, fără vreo conotație erotică, dar îl găsise. Afirmînd contondent că la el în familie nu se vorbește în acest fel și că sînt exemple negative pentru fiica lui, cerea ca profesoarei să-i fie interzis să mai dea cartea respectivă în lista bibliografică. Sigur, mai venea și cu propunerile lui, Jules Verne și ce mai citise el prin copilăria sa. Colega mea mi-a spus că va vorbi cu învățătoarea și-i va sugera să menționeze că aceste lecturi nu sînt obligatorii, ci facultative.

Mă șochează, pe zi ce trece, vehemența cu care părinții intervin în actul educațional, precum și această blocadă pe care încearcă (cel puțin unii) să o pună față de orice pare oarecum neconform cu o igienizare dusă pînă la aseptic a oricărui contact al unui elev cu altceva decît moralitatea dogmatică, cu altceva decît corectitudinea tăioasă, cu altceva decît modelul serafic existențial. Lumea în care trăim se polarizează atît de tare datorită acestor radicalisme, încît mi-e teamă de ceea ce va deveni ea pentru copiii și nepoții noștri.

Mă gîndeam, în acest context, că există, oricum am lua-o, discipline de studiu – cele din ariile umaniste – care, chiar dacă au și conținuturi de specialitate specifice, sînt predispuse actelor educaționale din care derivă construcția personalității, mai mult decît disciplinele realiste. Aceste discipline orientează formarea caracterelor, construcția seturilor de valori, asumarea comportamentelor. Aceste discipline sînt și cele mai vulnerabile la atacurile din afară care pretind o purificare într-un fel sau altul a tot ceea ce au „impur” ele: modele de comportament, limbaj, gîndire. În eprubetele în care s-ar purifica acestea ar rămîne doar frumosul – așa cum îl percep unii, nu și alții –, corectitudinea – așa cum există în mentalul unora, nu și al altora. 

Problema este că, dacă interzicem lectura unei cărți în care apare un „la naiba”, nu înseamnă că am rezolvat corectitudinea limbajului și asanarea valorică. Nici că am protejat copilul de contactul cu astfel de exprimări, pentru că ele sînt peste tot în jurul nostru. Că ele sînt, de fapt, inofensive, este altă poveste. Dar că tu, părinte, stabilești valoarea unei cărți sau a unui conținut al unei discipline mi se pare de neconceput. Cred că toată bibliografia școlară ar putea fi atinsă de astfel de „revizuiri” corective, nu-i așa? Dar ceea ce ar rămîne cum ar mai putea să servească unor scopuri educaționale, dacă nu ar mai ridica în discuție nici o dimensiune a negativului, dacă ar fi golite de sensul umorului, dacă ar fi epurate de semnele dezechilibrului?

Școala trebuie să fie și un spațiu al dezbaterii. Nu doar unul al conformismului. 

Exact, școala ar trebui să fie un spațiu al dezbaterii, al dialogului deschis și al explorării ideilor diverse. Într-o lume tot mai polarizată, este esențial să încurajăm gîndirea critică și să oferim elevilor oportunitatea de a analiza și dezbate subiecte complexe. Interacțiunea cu diferite perspective și experiențe este vitală pentru dezvoltarea lor socială și intelectuală. Chiar și o întrebare despre ce anume a provocat un „la naiba” rostit despre un personaj dintr-un roman.

Este înțelept să recunoaștem că lumea reală nu este sterilă și aseptică. Copiii noștri vor întîlni cu siguranță cuvinte și idei neconvenționale în afara școlii. Prin urmare, în loc să încercăm să izolăm elevii de aceste realități, ar trebui să-i învățăm să le înțeleagă și să le evalueze într-un context adecvat. Educația ar trebui să-i ajute pe elevi să-și dezvolte discernămîntul și să-și formeze propria lor opinie, astfel încît să poată face față cu încredere provocărilor viitoare.

În plus, cenzura și interzicerea anumitor cărți sau conținuturi nu fac decît să alimenteze curiozitatea și dorința de a cunoaște acele lucruri interzise. În loc să promovăm reprimarea, ar trebui să încurajăm dialogul deschis între părinți, profesori și elevi. Aceasta ar putea oferi oportunitatea de a explica contextul și de a aborda întrebările și nelămuririle elevilor într-un mod adecvat vîrstei lor.

Cu siguranță, aceste incidente în care părinții intervin în mod vehement în procesul educațional ar trebui să ne determine să reflectăm asupra felului în care percepem rolul școlii și al educației în viața copiilor noștri. Este important să ne întrebăm dacă dorim să creștem generații capabile să gîndească independent, să fie tolerante și să aibă abilitatea de a naviga într-o lume diversă și complexă. O educație holistică trebuie să încurajeze creativitatea, curiozitatea și înțelegerea față de diferențe, transformînd elevii în cetățeni responsabili și empatici ai societății.

În plus, profesorii joacă un rol esențial în această ecuație. Ei nu sînt doar transmițători de cunoștințe, ci și modele de comportament și gîndire pentru elevi. Cu sprijinul adecvat din partea părinților și al comunității, ei pot crea un mediu educațional în care elevii se simt încurajați să-și exprime opinia, să își exploreze pasiunile și să înțeleagă diversitatea lumii înconjurătoare. Prin intermediul unui astfel de parteneriat între școală și familie, putem contribui la formarea unei societăți deschise la minte și orientate către progres și înțelegere reciprocă. Însă dacă este pusă în fața opacității unor perspective familiale, a rigidității unor percepții educative, școala va reflecta, și ea, tot opacitate și rigiditate.

Învățarea nu ar trebui să fie un proces rigid și uniform, ci unul flexibil și adaptabil, care încurajează gîndirea liberă, dar și respectul față de diversitatea ideilor și culturilor. Educația ar trebui să fie un proces complex, care încurajează elevii să exploreze lumea înconjurătoare într-un mod sigur și susținut. Aceasta implică abordarea subiectelor dificile și deschiderea către dezbateri constructive. Nu că un „la naiba” ar fi încadrabil aici... Dar oricum, cred eu, doar prin promovarea gîndirii critice și a dialogului deschis putem contribui la formarea unor generații capabile să înțeleagă, să analizeze și să abordeze autonom provocările complexe ale lumii contemporane. Dacă nu cumva ne dorim, de fapt, niște roboți, niște ființe blocate în scheme de gîndire deloc flexibile.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.