Extrageri echitabile din urna digitală
Ar mai fi, totuși, cîteva chestiuni de observat și de luat în discuție, referitor la aceste simulări digitalizate, care precedă, ca buzduganul zmeului, examenele propriu-zise. Fiind o noutate destul de semnificativă, este firesc să trezească diverse reacții, de la cele pozitive, optimiste sau chiar entuziaste pînă la cele contestatare, mai rezervate, reticente, de respingere, conservatoare.
Față de momentele în care am scris precedentele articole, în care încă nu aveam informații despre unele detalii tehnice, acum unele lucruri s-au lămurit. Spre exemplu, faptul că lucrările se distribuie aleatoriu în țară, nu pe baza împerecherii unor județe, cu respectarea criteriului de eliminare din urna digitală a evaluatorilor din județul de proveniență al elevilor. Este un aspect pozitiv: practic, nimeni nu știe încotro se îndreaptă o lucrare și nici de unde provine o lucrare primită în portofoliul de evaluare al unui profesor evaluator. Apoi, am primit confirmarea că profesorii de la clasă vor avea acces la borderourile de notare, astfel încît să poată oferi feedback propriilor elevi și părinților, fără a trebui să mai corecteze ei, încă o dată, lucrările acestora. Firește, la examen, această opțiune nu va mai exista.
Am vorbit cu mai mulți profesori despre cum se desfășoară procesul. Majoritatea au avut o reacție pozitivă față de calitatea tehnică a demersului. Însemnînd că nu li se pare mai dificil să evalueze digital decît pe hîrtie. Evaluarea propriu-zisă e chiar ușurată, cum am mai explicat, de existența borderoului electronic, acesta avînd o derulare prietenoasă și ușurînd procesul de adunare a punctajelor intermediare. Am auzit, totuși, de la unii profesori, nemulțumirea legată de „stricatul ochilor” prin statul cu ei în ecrane. Și, ca solicitare derivată, acordarea unui spor de ecran. În această privință, eu am o opinie mai puțin vehementă. Am trecut cu toții prin pandemie, cînd ne desfășuram activitatea online, cu toții sîntem, în bună măsură, subordonați mediilor virtuale în care avem acces prin interfețe, ecrane pixelate. Care, la rîndul lor, au cunoscut o evoluție semnificativă și în privința protejării ochilor. Nu prea mi se mai pare justificat să te plîngi că îți strici ochii prin corectarea unor lucrări. Este adevărat, mai sînt profesori care se țin departe de mediile acestea virtuale și digitalizate, cărora le creează disconfort și pe care le consideră dăunătoare, malefice, dar cred că au o abordare utopică și deloc racordată la strategii educaționale persuasive pentru generațiile actuale de elevi. Iar în privința evaluării lucrărilor în format electronic, înclin să cred că nu este mult mai obositoare și mai dăunătoare decît lectura pe hîrtie, la lumina becului, cu ochelarii pe nas.
Am auzit reproșul că platforma cade în fiecare zi. Ceea ce este, de asemenea, o exagerare. A avut unul sau două momente în care a intrat în mentenanță pentru optimizare. Să pretinzi că fix și numai în momentele acelea de mentenanță puteai corecta mi se pare tot o căutare de nod în papură. În fond, această simulare are și rolul de optimizare, pentru ca pe viitor – la examene, în speță – procesul să fie cît mai eficient și mai fluent.
Pe de altă parte, trebuie să mai scot în evidență niște aspecte care par uitate. În primul rînd, ceea ce am mai subliniat cu alte ocazii, dezechilibrul de responsabilitate între profesorii care predau discipline pentru examenele naționale, respectiv ceilalți profesori. Responsabilitate care implică, pe de o parte, efortul de pregătire a elevilor, dar și timpul alocat activităților profesionale. Profesorii care au de corectat aceste lucrări de la simulări sînt mult mai încărcați ca timp alocat muncii, mai tracasați, de asemenea, mai presați, trebuind să rezolve, în paralel, pregătirea pentru predare, susținerea orelor, corectarea lucrărilor. Cum e treaba asta, să stai serile sau sîmbăta și duminica să corectezi lucrări pe platformă, benevol? De aceea, cred că n-ar fi rău să se ia în considerare plata acestei activități. Ar fi un semn de normalitate și un mijloc de a-i motiva pe profesori. Mai cu seamă că notele obținute de elevi la aceste testări nu pot fi trecute în catalog.
Un alt aspect este reprezentat de reglementarea mai eficientă a cantității de lucrări primite de un evaluator, respectiv a predictibilității. Mulți au ridicat această problemă. Inițial, potrivit proiectului, ar fi trebuit să primească 50 de lucrări pentru corectat, dar apoi au început să le tot intre altele, astfel încît unii mi-au spus că au ajuns la peste 90 de lucrări. Și că ele intră în conturi fără măcar să se anunțe că urmează o nouă alocare, fără ca profesorii să poată decide dacă mai doresc și mai fac față unei noi tranșe. Nu este clar nici dacă unii primesc mai multe, alții mai puține, și conform cărui algoritm. N-ar strica să existe un model de predictibilitate, respectiv opțiunea de a limita numărul lucrărilor pe care le primești peste standardul convenit inițial. Este o problemă și de echitate: există profesori care au o singură clasă a VIII-a sau a XII-a – dacă ar corecta doar lucrările elevilor personali, ar corecta 25-30 de lucrări. În schimb, în formatul actual, ajung să corecteze dublu sau triplu.
În fine, ce vreau să spun este că beneficiile acestei corectări digitalizate mie mi se par evidente, că nu țin deloc partea cîrcotașilor care o resping din principiu. Dar vreau să spun și că simt nevoia unei mai atente aplecări asupra nevoilor profesorilor care au în fișa postului pregătirea pentru examenele naționale, cu tot ce presupune aceasta, inclusiv desfășurarea simulărilor în bune condiții.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
