„Numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată”

Este pe val, din nou, zilele acestea, problematica meditațiilor. Pentru că au apărut niște reglementări prin care se dorește interzicerea meditării de către profesori a elevilor din propriile clase. Fapt care mi se pare de bun-simț. Mai mult, pe acest fond a apărut și un scandal legat de un liceu bucureștean, în care a ajuns Corpul de Control al ministerului, ca urmare a reclamației unui părinte care acuza profesorul de comportament hărțuitor la adresa unui elev care sistase meditațiile cu profesorul de la clasă. Că a avut sau nu un astfel de comportament este de cercetat, dar faptul că dădea meditații elevilor din propriile clase nu este de acceptat.

Un articol scris pe platforma Școala9 de Andreea Archip evidențiază, în plus, faptul că meditațiile sînt, în societatea românească, o urmare a faptului că profesorii nu dau ce au mai bun la clasă, idee formulată de un avocat. Acesta propune și un alt sistem de meditații, care ar fi necesare cu scop remedial, fie cînd elevii nu pot ține pasul cu ceea ce se întîmplă în sala de clasă, fie cînd au lipsit din motive de sănătate, respectiv cu scopul de generare a performanței peste media școlară obișnuită. Chiar dacă sînt valide observațiile făcute, eu îmi permit să vin și cu o altă perspectivă sau cu nuanțarea celor deja enunțate.

Cred, desigur, că există situații în care unii elevii au nevoie de un sprijin remedial suplimentar, pe care spațiul instituționalizat al școlii nu îl poate oferi. Este vorba despre elevi care au nevoie de explicații în plus sau, poate, mai ales de exersarea sub supraveghere a unor abilități sau a unor eforturi de învățare. Dar dincolo de aceste cazuri, care, cum spuneam, nu cred că trebuie să se rezolve prin meditații cu profesorii de la clasă, mai există o cauză, generată de distanța dintre ceea ce înseamnă predarea în temeiul programei școlare la clasă, respectiv examenul de ieșire dintr-un ciclu sau din sistem.

Am să încerc să explic, referindu-mă, desigur, la disciplina limba și literatura română, ale cărei caracteristici curriculare le cunosc mai bine. Spus foarte pe scurt, din perspectiva acestei discipline, meditațiile sînt necesare pentru a-l învăța pe un elev să simplifice tot ceea ce s-a făcut în clasă. Sună șocant, nu-i așa? Da, la meditații elevii învață, adesea, cum să se descotorosească de un balast care le îngreunează rezolvarea suplă, curată a unui subiect de examen. Asta, desigur, dacă profesorul cu care fac meditații înțelege nevoia reală a acestor elevi, respectiv reușita la un examen, în condiții cît mai economicoase de efort și cît mai performante ca rezultat.

Zilele trecute vorbeam cu elevii de clasa a XII-a cu care am un curs opțional, fără să le predau și limba și literatura română. Îmi spuneau cît sînt de frustrați pentru că trebuie să învețe comentarii pe de rost, pentru că, știu ei, au auzit, toată lumea știe, profesorii asta așteaptă să citească în lucrările de la examen: analize complexe, complicate, cît mai ramificate, exhaustive ale textelor literare studiate. Mi-am exprimat dezacordul, dar nu am reușit să-i conving: dumneavoastră sînteți altfel, dar cîți sînt ca dumneavoastră? – mi-au replicat. Copiii aceștia sînt puși în fața angoasei că, dacă nu învață pe de rost astfel de comentarii, nu vor lua note mari. Și să învețe pe de rost li se pare revoltător și inuman. Au dreptate. Dar ceea ce am încercat eu să le arăt este că nu asta trebuie să facă. Am mers cu argumente. Luînd item-ul care vizează eseul, acesta are o cerință și trei repere care trebuie urmărite. Dacă iei fiecare reper, desfășurat, ca într-o schemă, poți face ușor o hartă vizuală a demersului. Exemplific: trebuie să indici curentul literar sau cultural în care se încadrează textul și să formulezi două argumente pentru încadrarea respectivă, trebuie să analizezi două episoade relevante pentru tema textului și să analizezi două elemente de structură, de compoziție sau de limbaj (de exemplu: acțiune, incipit, final, relații spațiale, tehnici narative etc.), semnificative pentru textul în cauză. Credeți-mă, pentru a rezolva povestea asta, în 400 de cuvinte, cît cere subiectul, ai nevoie doar de simplificare, față de ceea ce, în genere, se face în clasă, respectiv față de ceea ce culegerile de pregătire aflate pe piață oferă. O schemă simplă, de explicare a desfășurării acestor repere, în cîteva slide-uri, este suficientă și relevantă, ca să nu spun revelatorie. Nu este nevoie ca un elev să învețe pe de rost un comentariu care să rezolve diverse problematici de hermeneutică a textului respectiv. Dar, la clasă, abordarea nu este niciodată din această perspectivă, oarecum simplă. Desigur că acolo ai datoria și plăcerea de a te desfășura mai mult, pe spații mai largi. Nu i se cere, însă, elevului să facă demonstrația acestor desfășurări și la examen. Problema este că profesorii, cel mai adesea, nu fac și exercițiul acesta al simplificării, îl fac doar pe cel al expansiunii hărții interpretării. Și elevii rămîn cu senzația unui teritoriu de neacoperit în efortul de a obține un rezultat bun la examen. Și de aceea ajung, apoi, majoritatea la meditații. Mai mult, de cele mai multe ori nici la meditații nu se face acest exercițiu de bun-simț al simplificării. Se merge pe același principiu al abordării exhaustive. Pentru că, nu-i așa, este nevoie să întreținem o coaliție a obscurității. În fapt, în cîte o oră suplimentară pe săptămînă, la clasă, aceste schematizări și simplificări s-ar putea rezolva cu destulă ușurință. Sigur, nu intră în discuție necesitatea de a mai exersa subiectele celelalte, formulate pe texte la prima vedere, și cele care vizează argumentarea unor puncte de vedere. Dar problema eseului cam așa o văd. Și atunci, sigur că meditațiile vin ca o nevoie de simplificare. Pentru cine, cum spuneam, înțelege să o facă.

Elevii mei se temeau însă că, dacă s-ar limita la această abordare, profesorii evaluatori ar strîmba din nas, nemulțumiți, deși baremul ar trebui să-i oblige să nu depuncteze în acord cu strîmbatul din nas. Din păcate, s-ar putea ca elevii mei să aibă dreptate. Dar problema aceasta, a calității evaluării, este alta. Pe care am mai abordat-o și o voi mai aborda. Pînă atunci, însă, ce bine ar fi dacă am reuși să mai și învățăm, de la poetul Iustin Panța, că „numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată”.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.