Nu sînt lucruri ușor de reglat

Mă trezesc adesea cu mesaje de la diverse persoane care, crezînd că am eu vreo competență specială, că dețin informații secrete sau că aș putea influența în vreun fel, la nivel microsistemic sau chiar macrosistemic, procese educaționale, îmi cer ajutorul. Uneori au dreptate, se întîmplă să dețin competențe care țin de experiența mea (vorba ceea, „Sînt vechi, domnule!“), alteori nu. Nu pot răspunde fiecărui astfel de mesaj: am viața mea personală și profesională, cu sarcini care mă condiționează în acest sens, neputînd fi la dispoziția oricui îmi scrie, chiar dacă mi-aș dori. Se întîmplă chiar să uit de cîte un mesaj, prins cu alte treburi. Pe de altă parte, în privința capacității mele de influențare a unor schimbări, ea este mică: sînt o rotiță în mecanism doar, ce pot face este să scriu, eventual să sfătuiesc, eventual să îmi susțin opiniile public sau în grupuri de lucru. Dar să influențez decisiv schimbări sistemice nu am cum. Spun lucrurile acestea și pentru a explica lipsa mea de reacție la astfel de mesaje, uneori, dar și pentru a introduce subiectul acestui text. 

Deunăzi mi-a scris o profesoară, al cărei mesaj îl transcriu aici integral. 

„Aș vrea să îmi spui dacă știi în ce măsură noua lege a învățămîntului face distincție – prin orice criteriu – între profesorii care predau materii pentru examenele naționale și ceilalți! Știu că e un loc comun al tuturor profesorilor de română și de matematică, dar e doar problema noastră epuizarea la care sîntem aduși în lunile acestea? Zi și noapte corectăm și tot nu avem note. Trebuie să facem evaluări săptămîna viitoare. Și asta în timpul în care toți ceilalți profesori, ai altor zece domenii de studiu, se zbat să ia clasa a XII-a, deoarece nici nu vin la școală în zilele cînd au cu clase terminale. Bașca, tot noi suplinim (trei-patru ore pe săptămînă), facem de serviciu, facem proiecte de toate felurile (de PNRR pînă la Erasmus-uri și alte minunății, că, vezi Doamne, alții nu știu...), organizăm activități culturale în Săptămîna Altfel, pregătim Ziua lecturii, Ziua culturii, Ziua poeziei, Ziua zilelor și mai știu eu ce plantare de pomi verzi și ecologizări. Că doar ceilalți, bag de seamă, sînt prea obosiți de stat la țigară și la vorbă (da’ nu vorbe din alea precum Moromete...). Știu că marea majoritate a profesorilor de română, de matematică, de istorie sîntem în situația asta. Dar parcă niciodată nu m-a durut mai mult ignoranța sistemului, a directorilor și a noastră față de noi înșine. Nici măcar să te lase să-ți corectezi  lucrările (de la simulări, de la evaluări curente) nu se gîndesc unii, care nu-s profesori de română sau de matematică, ci te obligă să intri la suplinit colegi care lipsesc cu săptămînile – adesea după bunul plac și cu sprijinul diverselor scutiri medicale fictive, pe care, firește, nu le poate contesta un director – și la conceput tot felul de documente pe care alții nu catadicsesc să le facă.”

Am empatizat cu colega mea, deși i-am spus că, din cîte știu eu, legea nu face distincțiile la care se referă ea. În fapt, nici ea nu se aștepta în mod real să le facă, pentru că nici nu este normal să existe reglementări legale privind astfel de diferențieri. Statutul profesorilor trebuie să fie, în fața legii, egal, indiferent de specialitatea lor. Problema pe care o ridică ea este, însă, pertinentă. Și cu alte ocazii am mai scris, la rîndul meu, despre ea. 

Faptul că există discipline școlare care, prin reprezentarea lor în cadrul examenelor naționale, sînt percepute ca mai importante este un subiect dezbătut aproape permanent. Este iluzoriu să ne imaginăm că această percepție ar putea dispărea cu totul vreodată, cîtă vreme examenele naționale nu includ toate disciplinele de studiu. Și că le vor include vreodată, cu pondere egală, este de asemenea o iluzie. Putem glosa cît vrem pe marginea subiectului, rămînem ipocriți doar, dacă nu acceptăm această realitate. Că ne dorim ca fiecare disciplină de studiu să fie tratată cu responsabilitate în procesul educațional este cu totul altceva. Că ne dorim, deci, o formare educațională care să așeze coerent în sistemul de valori al educabilului diversele domenii ale cunoașterii reprezentate de disciplinele școlare. 

Problemele, însă, rămîn. Pe de o parte, avem percepția actorilor implicați: elevi, părinți, profesori care predau aceste discipline. Toți sînt dispuși să aibă o abordare mai relaxată în raport cu disciplinele care lipsesc din profilul de evaluare al examenelor naționale, din motive diverse. Elevii, din comoditate, din confort, din lipsa de conștientizare, în fond, a importanței construcției cît mai complexe a propriei personalități. Părinții, din goana după performanța – parțială, în fond – reprezentată prin note la examenele naționale. Iar profesorii (desigur, nu toți!), uneori pentru că este mai confortabil să stea în umbră, în rîndurile din spate, asemeni elevilor care nu vor să fie deranjați sau scoși la răspuns, iar alteori pentru că nu pot face față nici ei presiunii elevilor și părinților (cum să strici media copiilor, prin note mici, la discipline „neimportante”?).

Dar ce ne facem, totuși, cu aceste inegalități pe care sistemul le generează la nivel de școală, așa cum le evidențiază colega mea? Pentru că ele există, să nu ne ascundem după deget, o spun încă o dată! În mare măsură, strategia de a asigura un echilibru trebuie să aparțină echipei manageriale. Directorii pot asigura echilibrul și ar trebui să o facă, prin sarcini diferențiate stabilite la nivelul școlii, prin menajarea profesorilor care au responsabilitatea examenelor naționale, a evaluării la diverse simulări sau examinări: nu-i încarci, tot pe aceștia, cu sarcini care pot fi distribuite și profesorilor de alte discipline. Și încerci, pe de altă parte, să-i motivezi pe ceilalți, astfel încît sarcinile pe care le preiau să le ofere și lor un sentiment de împlinire profesională, de recunoaștere a statutului lor în comunitate. Nu sînt lucruri ușor de reglat, de acord. Dar nu doar de la lege trebuie să așteptăm întotdeauna rezolvări. Ele mai trebuie găsite și la nivelul comunităților educaționale, fiecare cu specificul ei curricular și cu ethos-ul ei.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.