Mai mulți pași pe cîmpul înverzit și mai puține ghivece

Este, din nou, acel moment al anului. Timpul examenelor. Astăzi s-a desfășurat prima probă a examenului de Evaluare Națională, urmează celelalte, apoi vine și Bacalaureatul. Momentele acestea în care se pune presiune maximă pe elevi. Părinții pun presiune, societatea pune presiune. Ei înșiși, elevii, mînați de la spate de așteptările celorlalți, pun presiune pe ei înșiși. Și în acest carusel de presiuni care, dacă este să o spunem pe cea dreaptă, începe încă de prin clasele anterioare, se dizolvă în fond tot ceea ce ar trebui să însemne educație, formare. Tăvălugul acesta al presiunilor, pentru ceea ce s-ar putea numi, rezumativ, necesitatea de „a-ți crea un viitor”. Dar viitorul nu este aici. Aici este doar prezentul.

Îmi aduc aminte, pe acest fond, de celebra piesă de teatru a lui Arthur Miller, Moartea unui comis-voiajor. Ce text splendid! Îmi aduc aminte și de reprezentarea scenică cu Octavian Cotescu și Leopoldina Bălănuță. Știu că este și un film, nu l-am văzut, dar îmi propun să îl văd în curînd. Vă aduceți aminte, cred, cum Willy Loman trăiește acut drama tatălui care are senzația că fiul, Biff, ajuns la peste 30 de ani, nu are încă o carieră, în viziunea lui Willy asta însemnînd că nu are viitor. Întreaga existență a lui Willy s-a concentrat pe niște repere exterioare cărora le-a acordat valoare absolută. Printre acestea se numără și ambiția părintească, izvorîtă din iubire, nu-i vorbă, de a-și așeza copiii pe o traiectorie fixă, în care proiectul carierei ocupă locul central. Biff, însă, aflăm pe parcurs, avusese un traseu mai sinuos, trecuse chiar și printr-o situație de corigență la matematică. Toată presiunea manifestată direct sau indirect de tatăl său nu-l fixase în proiectul existențial dorit de acesta, ba mai degrabă îl aruncase într-o zonă de vertij, el însuși mărturisindu-i fratelui său, Happy, că a trecut prin peste 30 de servicii și că încă nu știe ce scop are în viață. La rîndul său, Happy își mărturisește dezabuzarea existențială, golul profund din el, în ciuda succesului său profesional, a banilor pe care îi cîștigă și a seducției pe care o exercită asupra numeroaselor femei care îi trec prin viață. Aflați parcă la poli opuși, Biff și Happy sînt, în fond, două ipostaze ale aceluiași eșec, eșecul tatălui. 

Descentrarea lumii în care trăim este compensată formal de această presiune pe care o punem asupra destinelor copiilor, pe care îi proiectăm, ca părinți și ca societate, într-o zonă a unui dorit succes care se măsoară în note, în clase și profiluri școlare considerate indicatori cerți ai unui viitor împlinit. În fond, gîndim exact în termenii lui Willy Loman, care se simte nefericit datorită faptului că Biff, la peste 30 de ani, nu are nici un viitor, în absența unei cariere care să se fi închegat deja. Ce nu vede, însă, Willy este că Happy, deși a atins succesul unei cariere, este la fel de descentrat, dacă nu chiar mai tare, decît fratele său. 

Totuși, Biff îi spune fratelui său cam care ar fi visul lui, unul îndepărtat mult de ceea ce tatăl său voia pentru el. În visul lui se amestecă imagini ale unei libertăți trăite în natură, aproape de sevele naturalității, o fermă, animale, aer liber, pămînt. Este, de fapt, o simbolistică, aș spune eu, a unui dorite înrădăcinări, prin raportare la dezrădăcinarea pe care o simte instinctiv. O căutare, de fapt, a propriei identități, prin întoarcere la primordialitatea ancestrală. De unde această aspirație? Păi, putem specula, este o căutare a omului modern care trăiește drama însingurării într-o societate în care reperele sînt mercantile și vidate de semnificație, de sens. Job-ul de succes, mașina mare, casa etc. Dar în spatele acestei dezrădăcinări specifice omului modern mai este ceva. Proiecția tatălui asupra fiilor, cărora le transferă această responsabilitate de a trăi ei ca reușite eșecurile lui. Eșecuri care sînt aceleași, de fapt, ca ale urmașilor săi. Căci conectîndu-i la o resursă de așteptări formale, fie că le împlinesc, fie că nu, ei perpetuează aceeași serie de eșecuri pe care le-a trăit și el. 

În final, după moartea lui Willy, adunați în jurul sicriului, cei cîțiva apropiați ai lui au diverse raportări la ce a însemnat acesta. Biff își manifestă decizia de a nu urma calea pe care i-o dorise tatăl său, în vreme ce Happy alege să o continue. În fond, rămînînd amîndoi niște descentrați, deși, poate, Biff cu mai multe șanse la regăsirea de sine. Însă ce este relevant, cred, e replica unui alt personaj, Charley, fost amic al decedatului, care afirmă că de fapt Willy nu știa cine este nici el însuși. Willy își trăise, de fapt, viața prin fiii săi, tarîndu-i pe aceștia, proiectînd asupra lor niște presiuni ale reușitei pe care ar fi vrut-o pentru sine. Multe nuanțe pot fi extrase din aceste relații pe care piesa lui Miller le evidențiază. Dar ce se poate vedea cu ochiul destul de liber și spun eu aici este că rănile se transmit, nu se vindecă. Despre asta este vorba în această presiune pe care o punem și noi asupra copiilor prin aceste examene.

Ce-i de făcut? mă veți întreba, poate. Eh, nu am un răspuns. Poate mai multă iubire. Poate mai mult angajament în propriile noastre vieți și față de cei apropiați nouă. Poate și acestea vă par vorbe goale și-mi amintesc, aici, niște versuri ale lui Dmitri Miticov, din volumul Dmitri: Genul cinic, la care mă întorc adesea. „Cum să ai succes: zece pași siguri, / au simțit nevoia să adauge. / Gîndește-te la ceva frumos, de exemplu un cîmp cu maci. […] Și acum spune singur: e din ce în ce mai rău. / Acum spune-o din nou ca și cum ar fi ceva bun. / Și dă-ne un semn cînd ești pregătit să faci zece pași siguri.” Și totuși: poate mai multă iubire. Poate mai mult angajament, poate mai multă empatie. Poate, în fine, ceva mai multă substanță, dincolo de forme, formule și formalism. Mai mulți pași pe cîmpul înverzit și mai puține ghivece. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.