Boli și traume emoționale. Tratamente adecvate

În lumea complexă a sistemului de învățămînt românesc se ascund boli și traume care afectează întregul organism educațional. Dincolo de aparențe, luptători anonimi sînt afectați de tristețe și suferință. Sînt boli care rod neiertător suflete și le distorsionează viitorul.

Deficitul de empatie și de încredere. Profesorii demotivați și deziluzionați, alimentați doar cu promisiuni goale, se transformă treptat în organe atrofiate ale sistemului. La fel ca în organismul uman, sîngele proaspăt al încrederii lipsește, iar viitorul se înfundă într-un cerc vicios de dispreț sau de indiferență. Absolvenții bine pregătiți evită să se alăture angrenajului, preferînd căi mai strălucitoare, lăsînd un deficit cronic în resursele umane ale sistemului de învățămînt.

În simbioză cu primul, deprivarea emoțională tarează și ea sufletele celor implicați. Ca o rană profundă, lipsa de afecțiune, de protecție și de iubire, experimentată în copilărie și în experiențele ulterioare, creează un vid interior. În fața unor persoane care se ascund în spatele unei măști de răceală și distanțare, suferința intensă și depresia își fac loc în interiorul lor. 

Dar bolile sistemului educațional nu se opresc aici. Sărăcia resurselor educaționale îi afectează pe toți cei implicați în acest mecanism, transformîndu-i în ființe private de cunoaștere și de inspirație. Într-o realitate în care dotările școlilor sînt precare, resursele materiale limitate, iar accesul la informații și dezvoltarea profesională sînt înguste, aspirațiile și potențialul rămîn înăbușite, lăsînd sistemul într-o stare amorfă, de stagnare. Chiar și eforturile făcute, investițiile în resurse educaționale digitale, spre exemplu, formările care să sprijine demersuri didactice susținute de aceste resurse, au impact limitat, căci nu sînt organic dezvoltate, încă din procesul formării inițiale a profesorilor, cel de la nivel universitar. Poate este nevoie de timp, dar și de reforme care să susțină această procesualitate încă de pe băncile facultăților.

O maladie care se manifestă în acest ecosistem educațional este și competiția exagerată. Într-o lume în care medaliile se cîștigă prin salturi și nu pe baza efortului constant, învățămîntul românesc suferă. Elevii și chiar profesorii sînt adesea împinși în lupta pentru glorie și succes, uitînd că esențială este călătoria spre cunoaștere, nu doar destinația finală. Sistemul de evaluare prin examenele naționale bazat pe punctaje și ierarhii duce la crearea unui climat toxic, unde suferința psihologică devine o consecință inevitabilă. O competiție care traumatizează fără sens, prin faptul că ea devine unicul scop, marginalizîndu-se obiectivele de etapă sau cele ce țin de alte dimensiuni ale dezvoltării. 

Monotonia și rutina sînt alte afecțiuni prezente în organismul educațional. Profesorii sînt împinși într-o buclă infinită de programe de studiu rigide și de metode învechite. În loc să fie susținuți în căutarea căilor inovatoare de predare, ei se simt restricționați de protocoale rigide, care sufocă entuziasmul și creativitatea. Elevii, la rîndul lor, rămîn prizonierii unui sistem anost și neinspirat, unde pasiunea pentru învățare este ștearsă de reguli prea stricte.

Și cum nu se poate vorbi despre un sistem de învățămînt fără a menționa birocrația paralizantă, această afecțiune amenință funcționarea optimă a întregului organism. Procesele ineficiente, hîrtiile care se acumulează, deciziile care întîrzie să apară – toate acestea transformă învățămîntul într-un mecanism coroziv și rigid. Suferința administrativă îi obișnuiește pe toți cei implicați cu o stare de paralizie, distrugînd potențialul creativ și motivația pentru a schimba și a îmbunătăți.

Un alt factor care erodează învățămîntul este trauma lipsei de încredere. Ca și cum am naviga într-o furtună, ne pierdem busola morală și încrederea în potențialul educațional. Sistemul nostru educativ pare a balansa între recunoașterea valorii profesorilor și a elevilor și contestarea permanentă a acestora. Vindecarea poate fi începută doar prin construirea unei legături sincere între elevi, părinți și profesori și prin încurajarea comunicării autentice, prin reconstruirea temeliei încrederii în dezvoltarea unei educații cu sens, cu semnificație.

În labirintul emoțiilor se află și alte traume, alte afecțiuni. Ne confruntăm cu întrebări lăsate fără răspuns și cu dorul de a reface legături. Ne amintim de ceea ce a fost frumos și simțim dorința continuității, a constanței. Rupturile sînt cele care provoacă răni dureroase, uneori sîngerînde: sistemul le resimte și el, dacă este doar să reamintesc ruptura de viziune curriculară dintre gimnaziu și liceu. Rănile se pot vindeca, se pot cicatriza, dar nu atîta timp cît nu se realizează legătura. Altfel, rămîne o falie mereu sîngerîndă.

Aș mai putea enumera. Disparitățile regionale – un cancer care se dezvoltă în anumite părți ale organismului, dar îl afectează pe acesta în ansamblu. Lipsa implicării și a motivației elevilor – depresia care generează absența bucuriei în viața de zi cu zi. Abandonul școlar – abandonul emoțional din relațiile interumane. Experiențele de eșec și de respingere – traume ale rușinii și vinovăției. Stigmatizarea și discriminarea elevilor – trauma stigmatizării sociale. Bullying-ul și hărțuirea – trauma de abuz. Și altele...

Totuși, n-aș vrea să închei cu ideea lipsei de speranță. Așa cum o infecție poate fi tratată, așa cum și o traumă emoțională poate fi vindecată, întregul organism sistemic poate fi revitalizat și regenerat. Poate că drumul este greu, dar este esențial să conștientizăm bolile ce ne afectează și să ne deschidem către noi abordări. Sistemul are nevoie de tratament adecvat. De la încurajarea competiției sănătoase, bazate pe efort și învățare, la promovarea unui mediu creativ, în care profesorii și elevii să se simtă liberi să exploreze noi căi, soluții există. Este esențial să dezvoltăm un sistem care să încurajeze spiritul inovator și pasiunea pentru cunoaștere.

La fel ca în viețile noastre personale, și în învățămîntul românesc se poate învăța o lecție a umilinței. Aceasta ne ajută să ne raportăm cu respect și deschidere față de ceilalți, să fim mai conștienți de nevoile lor și să fim pregătiți să ne implicăm.

N-aș vrea să fie înțeles acest mesaj ca unul patetic, ci ca unul de speranță și deschidere. Așa cum fiecare suferință poate fi depășită cu răbdare și implicare, iar sufletele noastre pot găsi drumuri spre noi înțelegeri, cred că și sistemul poate să o facă. Așa cum, uneori, relațiile personale suferă de traume, de eșecuri, de neîmpliniri, și sistemul o face. Dar tot așa cum poate exista speranța vindecării conexiunilor umane, și sistemul de învățămînt poate fi salvat. În viețile noastre personale sîntem în căutarea empatiei, încrederii și a resurselor necesare pentru a ne hrăni sufletul și a ne deschide către un viitor bun, stabil, al creșterii și dezvoltării alături de persoane care ne răspund cu reciprocitate. La fel este și sistemul, în căutarea acelorași nevoi.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.