M-ai rănit și m-ai dezamăgit. Voi învăța ceva din asta?

Există oameni care te dezamăgesc. Oameni care te trădează, oameni care te abandonează. Oameni în care ai investit încredere, speranță, sentimente și care-ți întorc spatele, te lasă în urmă ca pe ceva nesemnificativ. Rănile pe care le lasă astfel sînt adesea greu de cicatrizat. Ele se numesc durere și suferință, teamă, furie, deznădejde, neîncredere.

Lecția generală de psihoterapie este să înveți să-ți înțelegi durerea și, pe cît posibil, să eviți transformarea ei în suferință. Durerea este ceva inerent și este mai mult sau mai puțin persistentă, însă persistența în suferință este cea care te poate duce la o cronicizare a unei stări de abandon de sine. Evitarea suferinței prelungite este – spus grosier, nu nuanțat – condiționată de cît de repede reușești să „închei” definitiv conturile cu sursa acesteia.

Poate părea un început neobișnuit pentru un articol despre educație și școală, dar adesea am comparat sistemul educațional cu o persoană, cu experiențele de viață ale acesteia. Și n-am făcut mai sus decît să descriu experiențele multor elevi, părinți și profesori în fața sistemului educațional. Educația, care trebuie să fie fundamentul tinerilor pe care să construiască un viitor mai bun, poate deveni uneori sursa unor traume profunde. Și nu este chiar greu să aruncăm o privire critică asupra sistemului și să înțelegem de ce mulți simt că sînt abandonați și dezamăgiți de el.

Sistemul educațional – și nu doar la noi, ci în multe țări – funcționează pe baza unor structuri vechi, care par să nu țină pasul cu schimbările rapide din societatea modernă. În ciuda așteptărilor în creștere de la elevi și profesori, resursele financiare și umane sînt deseori limitate. Elevii pot ajunge să se simtă ca niște numere într-un sistem de fabricare a cunoașterii, în loc să fie tratați ca indivizi unici cu nevoi și aspirații distincte. Această neglijare poate lăsa urme adînci.

Profesorii, de asemenea, sînt supuși unei presiuni enorme. Ei trebuie să facă față cerințelor din ce în ce mai mari ale curriculumului, să gestioneze clase cu un număr mare de elevi și să se adapteze la tehnologiile în continuă schimbare. Acest stres poate duce la epuizare și la pierderea pasiunii pentru predare, ceea ce are un impact negativ asupra calității educației oferite elevilor.

Pe de altă parte, părinții se simt deseori depășiți de presiunea de a-și ghida copiii spre succes într-o lume competitivă. Ei se confruntă cu alegeri dificile, cum ar fi alegerea între timpul petrecut la muncă și timpul dedicat copiilor. Totodată, mulți părinți se simt deznădăjduiți în fața dificultăților pe care le întîmpină copiii lor în sistemul educațional.

Aș spune că pînă și factorii de decizie se pot simți deznădăjduiți. Prinși într-o rețea de constrîngeri, de convenții și de limitări, depinzînd de alți factori de decizie mai puternici, își pot contempla cu resemnare avîntul de a schimba retezat, pot abandona proiecte împotmolite în capcane ale sistemului. Pot deveni doar rotițe ale lui, deși ar fi vrut să fie motoare puternice ale unor parcursuri diferite, vizionare, inovatoare. Pot deveni tehnicieni zeloși ai unui mecanism ruginit.

Aceste tensiuni din sistemul educațional nu sînt fără consecințe. Ele pot duce la o creștere a ratei de abandon școlar, la disfuncționalități sociale și la dezvoltarea unor sentimente negative în rîndul elevilor și al societății în general. Durerea și suferința pe care le simt pot avea un impact pe termen lung asupra stimei de sine și asupra încrederii în capacitatea lor de a reuși în viață.

Cu toate acestea, speranța trebuie să fie vie. Aș spune, raportîndu-mă la ideile de la început, că reziliența persoanei în contexte de suferință este un indicator valoros al capacității ei de redresare și de evitare a renunțării la sine. La fel, organismul sistemic are nevoie de reziliență. Sistemul educațional poate fi îmbunătățit prin reziliența și eforturile de redresare care vin din partea tuturor actorilor implicați. Uneori este nevoie de schimbări în plan personal, pentru a depăși o suferință. Este nevoie de schimbări și în mentalitatea noastră colectivă, care să pună accentul pe valoarea educației și pe nevoia de a oferi un mediu sigur și susținător pentru elevi. Este nevoie de investiții în resursele educaționale, de reducerea mărimii claselor, de un curriculum actualizat și de oferirea unui sprijin adecvat pentru profesori.

Părinții trebuie să fie parteneri activi în educația copiilor lor, comunicînd cu școala și fiind implicați în dezvoltarea lor. Profesorii trebuie susținuți și recunoscuți pentru eforturile lor, iar elevii trebuie să fie încurajați să-și exprime gîndurile și nevoile, să-și descopere pasiunile și să învețe să-și gestioneze emoțiile.

Educația trebuie să fie un proces care să ducă la dezvoltarea integrală a individului, nu doar la dobîndirea de cunoștințe academice. Am spus-o eu și alții de nenumărate ori. Ea trebuie să ofere instrumentele necesare pentru a face față provocărilor vieții și pentru a contribui la construirea unei societăți mai unite, mai echilibrate, mai surîzătoare. O persoană aflată în suferință va încerca, pentru a se redresa, să pună accent pe schimbare. Sistemic, lucrurile nu sînt diferite. Dacă ne concentrăm asupra acestei viziuni și ne implicăm activ în schimbare, putem spera la un sistem educațional care să nu mai dezamăgească, ci să inspire și să susțină binele unei societăți.

Durerea există, o simțim. Dar suferința nu trebuie să fie norma. Ci abordarea acestor probleme cu empatie, înțelegere și acțiune. Traumele provocate de dezamăgire, teamă și neîncredere nu trebuie să devină amintiri dureroase pentru generațiile viitoare. Educația ar trebui să fie o experiență care să inspire, să încurajeze și să formeze, nu să lase cicatrici adînci, care supurează.

Pentru o persoană, este un efort individual să renunțe la suferință, să-și cicatrizeze rănile. Pentru sistem, este un efort colectiv. Elevii, profesorii, părinții și factorii de decizie trebuie să colaboreze pentru a transforma educația într-o forță pozitivă. Este nevoie de resurse adecvate, de sprijin emoțional și de angajament pentru ca fiecare elev să se simtă valorizat și susținut pe parcursul călătoriei sale educaționale.

Traumele trecutului nu pot fi șterse, dar ele pot deveni lecții constructive pentru viitor. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.