Lectura nu te face prost

Copil fiind, am citit mult. Deprinderea lecturii a venit firesc, dar nu știu dacă a fost ceva înnăscut propriu-zis. Citeam, practic, mereu cînd apucam. Serile după ce îmi terminam temele, uneori chiar pe ascuns, după ora culcării, sub plapumă, unde mă ascundeam cu veioza aprinsă, o veioză veche, căreia îi dădeam jos abajurul, fapt care a dus și la mici incidente, căci s-a întîmplat să adorm, iar becul a încins țesătura așternutului, gata să-l aprindă aproape. Citeam în mașină, cînd mergeam cu părinții în vacanțe, mă bucuram cînd se întîmpla să prind cîte o răceală sau altă boală și rămîneam acasă, căci puteam citi în tihnă diminețile, citeam vara pe treptele casei, în curticica pe care o aveam, cu un pahar cu sirop alăături, iar mai apoi cu cafea, cînd am ajuns să fiu băutor de cafea, spre sfîrșitul liceului și apoi în facultate. 

Deprinderea lecturii a fost înlesnită, firește, de faptul că în casa părinților mei exista o bibliotecă mereu în expansiune. Printre lucrurile pentru care trebuie să le mulțumesc părinților mei este și acesta, faptul că au investit mereu în cărți, cumpărînd inclusiv pe sub mînă, avînd cunoștințe la librării unde li se puneau deoparte cărți care se vindeau repede sau se găseau greu. Cumpărau în egală măsură cărți pentru copii și cărți pentru adulți, astfel încît nu mi-a lipsit nimic, în nici o etapă a dezvoltării mele. Tot ce înseamnă mari cărți ale copilăriei mi-a fost la îndemînă și aș putea înșira în întregul articol nume, fără să le epuizez, de la Povestirile istorice ale lui Dumiru Almaș la Legendele Olimpului a lui Alexandru Mitru, de la Contele de Monte-Cristo a lui Alexandre Dumas la Cei trei muschetari a aceluiași, de la întreaga serie Jules Verne la Singur pe lume a lui Hector Malot, de la Cocoșatul lui Paul Féval la Cireșarii lui Constantin Chiriță, de la Prinț și cerșetor de Mark Twein la Colț Alb de Jack London, de la Robinson Crusoe de Daniel Defoe la Tom Sawyer de Mark Twain. Habarnam-ul lui Nosov, Toate pînzele sus! a lui Tudoran, Baronul Münchhausen al lui Bürger, Nils Holgersson al nordicei Selma Lagerlöf, frații Grimm cu poveștile lor (în două volume, ferfenițite de la multele relecturi și recopertate de părinții mei cu niște coperți cartonate, învelite în țesătură roșie) sau cele ale lui Andersen, controversatul astăzi Winnetou al lui Karl May, Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, zeci și zeci de romane polițiste, ale autorilor români și străini, și cîte altele, care și acum sînt în bibliotecile noastre, la părinții mei în casă sau depozitate în pod (căci sînt atît de multe...) sau, selectații dintre acestea, în biblioteca mea. Apoi, pe măsură ce am crescut, clasicii literaturii române și străine, cu rafturi întregi pe colecții, Rebreanu pe care l-am citit integral încă începînd cu clasa a VIII-a, Sadoveanu (gustat doar în parte de adolescentul care eram atunci), Cezar Petrescu, nu mai spun de Creangă (adesea cărți existînd în mai multe ediții în biblioteca noastră), Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gib Mihăescu, Anton Holban, Tolstoi, Dostoievski, Sienkiewicz, Zola, Balzac, Emily Brontë, Proust, Stendhal, chiar și Shakespeare și mulți alții, apoi contemporani, de la Fănuș Neagu la Eugen Barbu, de la Marin Sorescu la Breban, scriitori și cărți cu care m-am hrănit ani la rînd apoi, recitind, căci nu tot ce citisem la un moment dat reușisem să și diger.

Îmi aduc aminte încă destul de bine și momentele în care seara, după ce luam masa în familie, din care făceam parte eu cu fratele meu, părinții, dar și ambii bunici din partea mamei, tata citea din Cel mai iubit dintre pămînteni a lui Marin Preda, apărută atunci și obținută de ai mei în prima ediție.

Obiceiul cumpărării cărților l-am preluat apoi și eu, chiar dacă o vreme, în anii grei ai tranziției, tocmai cînd eram și student, era cu adevărat un lux să-ți mai permiți achiziții. Dar făceam cumva și cumpăram, mai ales că piața de carte deja devenea tot mai diversă. Cumpăr cărți mai multe decît apuc să citesc, în jurul meu sînt oameni care citesc permanent, unii în orice moment liber al zilei, oriunde s-ar afla. 

Citesc, astăzi, un articol în care niște experți, nenumiți, care vorbesc prin tastatura jurnalistei care-i rezumă, afirmă că profesorii, „în loc să le dea copiilor cărți întregi de citit și culegeri de rezolvat” ar trebui să le dea proiecte observaționale sau așa ceva („proiecte de observații” le spune jurnalista, iar eu nu prea știu la ce se referă, de unde a luat conceptul, ce vor să spună specialiștii consultați de dînsa). Discuția se duce în ansamblul uneia mai largi, despre multele vacanțe sau întreruperi ale parcursului școlar. Nu vreau să o jignesc pe jurnalistă, nici pe specialiștii consultați de ea. Dar mă declar, pe persoană fizică, puțin stupefiat și puțin indignat de perspectiva reductivă. 

Am scris și eu despre faptul că poate este prea fragmentat parcursul școlar, dar rezolvarea nu vine de la a condamna lectura cărților „întregi”. Pentru că o carte citită integral este tocmai un astfel de proiect observațional. Și dacă îi alături o grilă de autoreflecție pe marginea ei, este un rezervor semnificativ de resurse de învățare, de „descoperire, prin practică, prin curiozitate”, ca să citez tot nevoile identificate de articolul respectiv. 

Sînt periculoase astfel de declarații în spațiul public. Poți să le faci, trăiești într-o societate care garantează libera exprimare, dar faci un rău, pornind de la o insuficientă competență pedagogică. Și meriți să fii corectat. Lectura nu te îndepărtează de procesul învățării și al cunoașterii. Din contra, lectura unei cărți „întregi” te menține în orizontul învățării permanente și îți pune în mișcare resurse de gîndire critică, de reflecție, de analiză și de interpretare mai complexe, poate, decît un „proiect de observație”. Recomand oricui. Lectura nu te face prost.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.