Încă un Minister al Educației
Cîteva vorbe despre presiunea pusă asupra unor elevi, din partea altor elevi, pentru a o lua pe arătură, aș vrea să spun astăzi. Presiune care, în unele cazuri, se transformă în adevărate forme de bullying, fără doar și poate.
Poate pare greu de crezut, dar există multe școli, poate majoritatea sau poate nici una nu este scutită de acest fenomen, în care încă din clasa a IX-a există o manifestare organizată a deviațiilor comportamentale. Preponderent, acestea iau forma consumului de substanțe nocive și interzise (pentru vîrsta lor sau pentru orice vîrstă) și a chiulitului de la ore (cu varianta soft, dar mult mai generalizată a întîrzierii la prima oră).
Chestiunea este că, adesea, ca profesor, aproape că nu ajungi la informațiile acestea, respectiv la cele care descriu mai detaliat contextele, dacă nu ai acces la unii elevi care să ți le relateze. Or, aici, apare o altă problemă, respectiv teama unor elevi de a vorbi, pentru a nu suporta repercusiuni de la grupul dominant, fie sub formă de bullying, fie de excluziune.
Personal, am rămas oarecum uimit cînd am aflat de amploarea acestor fenomene, în sensul în care acestea nu sînt, la nivelul unei clase sau al unei școli, izolate, momente ocazionale, ci practici care au o regularitate zilnică.
Am auzit, de exemplu, despre consumul de alcool în timpul orelor, despre elevi care vin efectiv sub influența băuturilor alcoolice la ore, fără ca profesorii să observe (uneori, poate este greu, dacă ai o clasă de 30 de elevi și tu stai doar la catedră sau în fața clasei). Am auzit despre elevi care fumează regulat, în fiecare pauză, și chiar care fumează în clasă, utilizînd dispozitive de tip IQOS sau țigară electronică. Am auzit despre elevi care consumă droguri, de diverse tipuri.
Am auzit despre practica chiulitului în masă de la unele ore, mai ales cele de la finalul zilei, combinată cu strategia „convingerii” elevilor mai conștiincioși de a participa, sub pretextul că dacă pleacă toți, nu sînt puși absenți. Sau cu amenințări adresate celor care refuză să participe la chiulul în masă. Am auzit, în aceeași ordine de idei, despre profesori care le sugerează că, dacă lipsesc toți, nu îi pun absenți...
Am auzit despre tehnica chiulitului în grup și prin rotație, pentru ca un test anunțat să nu se dea, nefiind efectivul complet.
Cum spuneam, într-o clasă, să zicem, dacă unul-doi elevi sau poate cinci-șase nu aderă la practica grupului dominant, aceștia sînt prin natura contextelor excluși: fie suferă ca urmare a unor forme de bullying, fie pur și simplu nu au posibilitatea de a-și construi prietenii, neavînd colegi cu comportamente și interese care să corespundă cu ale lor.
Sigur, cel mai probabil, uneori, ați mai auzit și voi. Uneori mai apare cîte un caz – legat mai ales de droguri sau de alcool – care răzbate în presă, ca urmare a vreunui incident rezultat în urmă. Dar față de cîte un astfel de incident, impresia mea este că fenomenele acestea au mai mare răspîndire.
Desigur, există programe naționale, județene și locale care încearcă stoparea lor. Care încearcă, prin conștientizarea elevilor, să limiteze practici de acest fel. Cu eforturi mai mult sau mai puțin semnificative, cu resurse mai mult sau mai puțin consistente (logistic, financiar sau ca resursă umană). Dar, iar spun, parcă acestea nu sînt suficiente, au rezultate prea vagi, prea puțin vizibile, prea lipside de impact în general.
Ce vreau să subliniez este că problemele acestea nu apar doar de la elevii respectivi. Cel mai des ei sînt, la rîndul lor, niște victime și niște produse ale unor cauze. Voi încerca să mă refer la cîteva.
Mai întîi, aș remarca, din nou, excluderea orei de dirigenție din planurile-cadru pentru liceu. Chiar dacă orele de dirigenție mai există puse prin orare, neexistînd în planurile-cadru, neexistînd o programă pentru acestea, se fac și nu se fac, se fac eventual după ureche, iar dirigintele alocă timpul respectiv rezolvării problemelor administrative (între care stă, desigur, și motivarea absențelor).
O altă cauză o constituie o relaxare pe care am contatat-o progresivă de-a lungul anilor, în aplicarea sancțiunilor disciplinare. Copleșiți de drepturi, elevii nu mai simt că au datorii și că pot fi sancționați pentru abateri disciplinare. Se feresc mai puțin. Îndrăznesc mai mult să depășească limitele normelor etice, comportamentale, metodologice.
Printre cauze se numără, poate, și o oarecare indulgență a profesorilor, poate manifestată sub forma întoarcerii capului, a privirii: mai bine să nu-mi ridic părinții în cap, să nu-mi pun paie în cap, să nu mă complic, să trec cu vederea, să mă fac că nu văd.
Dar o altă cauză, mult mai importantă, sînt convins că o constituie perspectiva prea indulgentă sau chiar defectuoasă a părinților. Părinți care își cred copiii sfinți, care nu le cunosc preocupările sau care le tolerează, ținîndu-le apărarea în orice context. Sigur, părintele este dator să-și iubească necondiționat copilul. Dar iubirea înseamnă nu a-i tolera sau a-i ascunde greșelile, ci a i le arăta și a-i corecta comportamentele. Acești părinți sînt, la rîndul lor, produsul școlii. Și poate tot noi, cei care i-am educat, am eșuat și cu ei. Pentru aceștia aș înființa un Minister al Educației Adulților. Mai în glumă, mai în serios, n-ar strica unul, care să facă puțină ordine educațională prin viziunea despre viață a celor care au ales să dea viață copiilor lor.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
