Banii, această chestiune măruntă

Mi-a atras atenția astăzi un status de pe Facebook al unui coleg profesor pe care îl urmăresc, Florin Buzdugan. Acesta mărturisește că de cîțiva ani citește multe cărți de psihologie și de dezvoltare personală,  de psihoterapie, respectiv că i-a trecut prin minte o reflecție legată de rolul profesorilor. Aceștia, în zilele noastre, afirmă Florin Buzdugan, trebuie să aibă aptitudini de consilier și să poată acorda sprijin elevilor: „profesorul, la clasă, nu doar predă, ci și orientează, dă sfaturi, ascultă (activ & empatic), ghidează sau încearcă să corijeze/corecteze/creeze rutine de gîndire, atitudine, comportament”.

Mărturisesc – fără să fie aceasta o surpriză – că sînt preocupat și eu de acest gînd de multă vreme, mai mult, că nu o dată mi-am exprimat convingerea că acest tip de ghidaj psihologic și chiar terapeutic trebuie infuzat în predarea disciplinei pe care o reprezint, limba și literatura română. Că literatura ca obiect de studiu în preuniversitar trebuie să se elibereze de jugul esteticului, care poate rămîne un veșmînt, dar nu unicul scop, respectiv să se deschidă spre asumarea unui traseu de autocunoaștere de către educabil, atent, sub îndrumarea profesorului, la tot ce înseamnă mecanisme de apărare și de evoluție emoțională. 

Florin Buzdugan lărgește cercul și afirmă că această necesitate trebuie să se manifeste în general în raporturile profesori-elevi. Sau, poate, nu este o lărgire a cercului, ci o concentricitate. Sînt de acord cu el, desigur. Și susțin în continuare că acest tip de demers, subsecvent, de fapt, paradigmei curriculare a dezvoltării personale, trebuie cu vîrf și îndesat asumat prin programele școlare, care să infuzeze aceste direcții în curriculumul disciplinelor. Mai ales în ale celor umaniste, dar acolo unde se poate și în ale celor realiste. Nu că nu ar face și acum unii profesori această infuzare, dar altfel este cînd se asumă ca document normativ național. 

S-a ridicat o obiecție, formulată de un comentator. Respectiv că nu e treaba profesorului să facă așa ceva. Că rolul său trebuie să fie legat strict de învățare. După părerea mea, lucrurile nu stau chiar așa. Învățarea a căpătat și ea alte dimensiuni, față de ceea ce însemna în 1900 sau în 1980. La rîndul ei, profesia de profesor a căpătat o altă complexitate, așa cum s-a întîmplat, de altfel, cu multe alte meserii. Domeniile evoluează și profesiile asimilează plusuri de competențe. Învățarea nu mai are de mult doar componenta transmiterii și asimilării de informație, ci a căpătat componenta formării și, iată, mai recent, a dezvoltării personale. Fără să abandoneze, repet, inserția informațională. Și, ca să dau un exemplu simplu, pe care l-am mai folosit, un roman ca Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război al lui Camil Petrescu poate fi foarte bine utilizat nu doar pentru ilustrarea unor tehnici narative și nici doar pentru propunerea unui model al intelectualului lucid sau pentru descifrarea dramei omului modern, ci și pentru a analiza mecanismele patologice ale obsesiei, ale dependenței, ale anxietății sau fricii de abandon etc. 

Pînă la urmă, s-ar putea să se spună că în literatură e simplu să faci de-astea și că poate se face și pe la alte discipline (filozofie, psihologie), dar că e mai complicat atunci cînd vorbim despre un rol meta-didactic al profesorului, cînd nu mai este vorba strict despre materia pe care o predă, ci despre rolul lui de educator. Așa stau lucrurile, da. Și aici Florin Buzdugan simte, iar bine, problematica, deși ar putea părea puțin exagerat să vorbim în acești termeni. Dar dacă vrem cu adevărat calitate și sănătate, de ce nu? Deprinderea acestor competențe, în calitate de profesor, nu se întîmplă de azi pe mîine. Modulul psihopedagogic pe care îl parcurg profesorii în studenție este, din acest punct de vedere, apă de ploaie. Citîndu-l iar pe colegul meu, s-ar putea introduce în formarea profesională „un număr de 50-60 de ore de supervizare/formare cu o bibliografie actualizată și ore de practică în număr de 50-60 pe parcursul anilor de formare inițială”. Poate fi o soluție, da, ideea aceasta a supervizării, preluată din domeniul formării psihoterapeuților pentru obținerea dreptului de liberă practică. Formare și supervizare care să se facă sub atenția unor specialiști adevărați. Dar ce ne facem că nici la nivel de consilieri școlari nu avem, de fapt, suficienți și poate destul de bine calificați? Căci în clipa în care sînt, preferă să iasă pe terenul liberei practici, adică acolo unde pot cîștiga bani, nu mărunțiș. 

Și-aici ne întoarcem la problema de fond. Pe care a enunțat-o și Florin Buzdugan. Banii, salarizarea. Povestea asta complicată, dar care ar putea fi atît de simplă. Mi-e lehamite să mai aud pe ici-colo cum profesorii nu merită mai mulți bani. În ultima vreme am văzut nenumărate comparații (cu funcționari din primării, cu personalul medical, cu alte și alte categorii), care pun în mod evident într-o poziție de umilință profesorul. Nici nu mă interesează cît cîștigă alții. Să cîștige! Dar să cîștige și profesorul astfel încît statutul lui să fie solid în societate. Prostiile cu salarizarea diferențiată în funcție de performanță (în măsura în care se poate, aceasta există deja), poate într-un alt episod le voi aborda. Revin aici la povestea de la care am pornit, apropriindu-mi concluzia colegului meu. Un astfel de rol al profesorului, care este de proces, de durată în raporturile sale cu elevii și nu presupune doar o abordare mecanică a transmiterii unor informații, este extrem de complex și de complicat și, adeseori, de dificil. De aceea trebuie să fie plătiți profesorii, pentru că vrem să facă treaba asta dificilă și complicată, le cerem să o facă, poate mai mult decît ne-o cerem nouă, ca părinți. Și nu cu un elev-doi, ci cu zeci și sute, fiecare profesor în parte. Dacă vrem sănătate și calitate, de aici trebuie să începem. De la bani, această chestiune măruntă. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.