Modele care ne tarează
Părinții mei au fost asistenți medicali. Veniți la oraș din rural, au urmat o postliceală sanitară și s-au stabilit în orașul în care au studiat, devenit apoi orașul nașterii mele, Cluj-Napoca. Și-au construit un statut mulțumitor, erau bine văzuți și buni profesioniști, dar cu siguranță și-ar fi dorit să fi făcut mai mult. Cel puțin tata, cu siguranță și-ar fi dorit să fie medic și sînt sigur că ar fi fost unul foarte bun. Îi plăcea meseria și avea o extraordinară capacitate de interacțiune empatică cu bolnavii. Dar nu avusese mijloace financiare pentru a studia mai mult. Venea din vîrf de munte, dintr-o familie monoparentală, cu mama care creștea singură trei copii, dintre care cel mai mare era tata. Am apucat să văd casa în care crescuseră, în fapt o colibă de lemn dintr-un cătun, Certeje, aflată la kilometri de următoarea casă. Tata ne povestea că ajunsese la Cluj-Napoca la postliceală, unde dăduse admitere, direct „de la coada vacii”, căci cu asta se ocupa și ca elev, cu păscutul vacii, pe care o păzea pe dealuri, umblînd desculț și învățînd pentru admitere. La coadă la înscrierea pentru admitere a cunoscut-o pe mama. Istoria lor, din acel moment, a devenit și a mea, desigur. Dar ce vreau să spun, revenind, este că sigur și-ar fi dorit mai mult, dar atît le-a permis viața în acel moment, nu neapărat înclinația sau capacitatea. În domeniul lor au devenit foarte buni și foarte cunoscuți. Dar frustrarea, cel mai probabil neconștientizată, nu le-a dispărut, chiar dacă aveau acces la lumea bună a medicilor și nu doar. Aveau acces, dar nu făceau parte din ea.
Ambiția lor, alimentată deci de frustrare, le-a generat dorința de a-și face copiii medici. Este adevărat, în acele timpuri, cele mai apreciate profesii de pe piață erau cele de medici, de avocați, de ingineri. Alături de ei, în această ambiție, s-au așezat unii dintre cei mai buni prieteni ai lor, diriginta mea din gimnaziu și soțul dînsei, ambii profesori excelenți de română, care se stabiliseră la rîndul lor în Cluj-Napoca, venind din alte părți ale țării. Probabil văzînd cît de greu le este să răzbată în viață ca profesori de română, au consimțit și ei la visul părinților mei. Așa se face că am fost îndrumat ferm, fără drept de apel, încă din clasele gimnaziale, să mă pregătesc pentru a intra la un liceu cu profil realist, pentru a urma apoi Medicina. Am băgat în mine încă din gimnaziu meditații de chimie și, desigur, de matematică. Am intrat la un liceu de chimie-fizică, unde am avut patru ani chinuiți. La sfîrșitul clasei a X-a mi s-a schimbat profilul, după treapta a doua, în chimie-biologie, urmînd să rămîn în aceeași zonă de pregătire. Admiterea la Medicină presupunea fizică, biologie, chimie, la un nivel foarte, foarte înalt. Era o concurență inimaginabilă azi. Nu cred că am îndrăznit vreodată în anii de liceu, poate doar într-a XII-a, cînd deja se întrezărea că nu mă regăsesc în proiectul lor, să le spun că eu mi-aș fi dorit altceva. Vorbeam deunăzi cu fratele meu, pe care au reușit să-l ducă pînă la absolvirea Medicinei, a rezidențiatului și a vreo cîțiva ani de practicare a medicinei. Amîndoi am fost condiționați de acest drum, doar că la el nu a fost atît de apăsător, pentru că avea înclinații spre științele realiste. Dar nici el nu și-a dorit medicina, dovadă că a și renunțat la un moment dat. El mi-a spus, deși știam și eu, că asupra mea această presiune a ambiției părinților a avut efecte mai negative. În anii de liceu nu m-am regăsit niciodată într-o zonă de confort. În ciuda meditațiilor la fizică, la chimie și la matematică, apoi și la biologie, nu reușeam să excelez. Mă simțeam mereu vinovat, trăiam cu sentimentul eșecului, cu rușinea de a nu fi destul de bun, conform așteptărilor. Tiparul construit astfel te tarează și te afectează apoi și în alte domenii ale vieții. E o schemă care trezește în tine o voce extrem de critică, una care te beștelește mereu și îți ține sub papuc stima de sine. Nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost dacă din clasa a IX-a aș fi fost lăsat să fac un profil umanist, filologic, acolo unde m-aș fi regăsit cu siguranță.
Părinții mei n-au fost rău intenționați, m-au iubit și mă iubesc, sentimentele sînt reciproce, iar eu le sînt recunoscător pentru toate eforturile pe care le-au făcut și pentru că apoi, cînd visul medicinei s-a destrămat, nu s-au arătat dezamăgiți pe față, iar ulterior, cînd am reușit în alt domeniu să am o oarecare carieră, au fost și sînt mîndri de mine. Dar asta nu înseamnă că ambiția lor din tinerețe, alimentată, cum spunea, probabil de frustrarea lor, nu mi-a afectat semnificativ viața.
De ce vă povestesc toate astea? Tocmai se încheie etapa admiterii în licee. Există aceste mode, pe care părinții le susțin, ale unor profiluri de succes, care sînt delimitate de profesiile considerate de succes pe piața muncii. Modele acestea impun, mai mult sau mai puțin, influențînd însă cu siguranță, planurile de școlarizare. Poate nu în aceeași măsură cum o face presiunea de a ajunge în clasele primare și gimnaziale la o anumită școală de centru, pe bază de flotant, fapt care duce la creșterea numărului de clase, uneori total peste capacitățile școlii, în mod artificial. Apoi, duce la creșterea numărului de locuri nebugetate la facultăți. Apoi duce la eșecuri profesionale, la derivă și șomaj, în rîndurile celor care nu reușesc să performeze în domeniile pe care le-au studiat și nu mai știu nici cum să se reprofileze.
Este adevărat, e greu să fii părinte și să nu-ți dorești pentru copilul tău succesul pe care fie nu-l ai tu, fie îl ai și l-ai vrea și pentru el. Dar succesul înseamnă pentru fiecare om altceva. Iar dacă pentru mine înseamnă să scriu o carte, poate pentru fiul meu asta înseamnă un chin, în timp ce chinul meu de a privi cum se face o injecție poate să însemne pentru el fascinație. Ne proiectăm dorințele în ei, dorințe determinate și de mode. Modele însă pot tara destine. Și, dacă vreți, puteți citi cu accentul mutat subiectul enunțului anterior. Sensul nu se schimbă, doar se nuanțează.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
