Dînd din coate în jur
Nu știu dacă vreunul dintre cititorii revistei Dilema veche a fost să cerceteze la fața locului cam care sînt condițiile de viață în mediul rural profund al țării noastre. Nu știu dacă vreunul a fost să cerceteze la fața locului nici măcar care sînt aceste condiții de viață în zone, să le spun așa, mai marginale ale marilor centre urbane, cum este zona Pata Rît din Cluj-Napoca sau cartiere sărace din București și din alte orașe. Mă gîndesc că este foarte probabil ca mulți dintre cei care se pronunță pe rețele sociale sau chiar prin presă, avînd diverse roluri, de la părinți la politicieni din diverse partide, pînă la diverși influencer-i, nu știu cum arată în mod concret aceste realități. Dar le vine relativ ușor să afirme că rezultatele slabe ale testării PISA se datorează în primul rînd profesorilor.
Recent, Gabriela Noveanu, care are ca activitate principală tocmai coordonarea programului național PISA, a formulat cîteva explicații legate de aceste rezultate. O cunosc pe Gabriela Noveanu și pot spune că este unul dintre cei mai profesioniști oameni cu care am lucrat în sistemul nostru educațional. Un om cu un standard profesional foarte ridicat și care știe ce spune. Care știe ce face. Un om cu viziune, cu solide repere pedagogice și în domeniul evaluării, cum nu avem foarte mulți în sistem. Capabilă, cu adevărat, să coordoneze proiecte de mare amploare, ghiduri metodologice, scriere de programe și așa mai departe. S-au găsit destui care să ia în răspăr observația ei că la testarea PISA au fost aduși să dea probă elevi care nu prea dau în mod obișnuit pe la școală. Și că acesta ar fi unul dintre factorii care explică rezultatul. Doar că aceștia făceau parte din eșantion. Iar realitatea existenței lor este... o realitate. Și nu una care să țină de performanța profesorilor sau de politicile strict educaționale ale sistemului. Nu că acestea nu ar avea șchiopătările lor și nu ar putea fi îmbunătățite.
Astăzi, am auzit o altă persoană cu statut public, pe care în principiu o prețuiesc, de asemenea, fără să o cunosc personal, Simona David-Crisbășanu, președinte al Coaliției pentru Educație, spunîndu-și punctul de vedere. Dînsa consideră că principalii vinovați sînt profesorii, pentru aceste rezultate. Și a adăugat, ca soluție, dacă i s-ar da ocazia să fie ministrul Educației, dialoguri profunde cu profesorii, cu inspectoratele școlare, pentru a responsabiliza resursa umană și a genera rezultate vizibile într-un an.
Din păcate, nu pot să nu mă declar și dezamăgit, și puțin întristat de acest discurs lipsit, totuși, de fundament, și în același timp populist și naiv. Niște discuții cu profesorii. Profesorii, care sînt, din nou și din nou, oile negre. Și rezultate care să se vadă într-un an.
Ce ar trebui să înțelegem o dată pentru totdeauna este că putem să tot acuzăm profesorii, că nu vom obține decît eventual o reacție a lor de îndepărtare și o eventuală, nedorită, rezistență a lor față de societate și față de părinți. Ce ar trebui să înțelegem este că, de fapt, tocmai profesorii sînt cei care depun eforturile cele mai mari pentru ca rezultatele să fie satisfăcătoare, să crească în calitate. Cu materialul pe care îl au.
Ce înseamnă acest material? Înseamnă, adesea, elevi din medii defavorizate și care frecventează școala cînd și cînd, pentru a o abandona, în cele din urmă. Elevi din familii care nu îi pot susține și care nu știu să îi susțină. Din familii care nu înțeleg rostul susținerii copiilor lor pentru a se educa și a urca pe scara socială.
Înseamnă, apoi, în alte situații, elevi din familii care disprețuiesc educația pentru că au acces la resurse economico-financiare înalte. Din familii de oameni cu bani mulți, obținuți cine știe cum, elevi care nici ei nu au, din familie, dezvoltat respectul față de educație, față de școală, față de educatori. Decît, eventual, formal, din vorbe. Elevi care se bazează pe reușita lor în viață nu datorată educației și studiului, ci datorată resurselor părinților și șmecheriei lor.
Înseamnă, apoi, resurse logistice insuficiente. Înseamnă medii școlare lipsite de potențial motivațional. Aici puteți include tot ce înseamnă lipsa de reprezentare a unui univers în care cartea și alte simboluri ale cunoașterii să aibă rol important. Adică mediu rural, în care școlile au biblioteci sărăcăcioase, nu au laboratoare, nu au suport informatic dezvoltat etc. Înseamnă comunități în care nu se manifestă respect și interes real față de educația de calitate. Înseamnă, apoi, inclusiv școli din urban care nu au, în incintele lor, construit un ambient care să susțină curiozitatea și confortul educațional. Și care nu dispun de spații pe care să le adapteze pentru a stimula acest tip de curiozitate și de implicare (unul dintre marile mele ofuri).
În fine, ce voiam să spun este că ne tot aruncăm cu gura pe profesori, fără să vedem că societatea nu dă destul școlii și nu-i oferă destul, pentru a crește. Nu este vorba doar despre banii pentru salariile profesorilor. Ci este vorba despre mult mai mult. Despre programe de incluziune care să aibă eficiență mai mare, despre dezvoltarea infrastructurii școlare și locale – mă gîndesc aici inclusiv la drumuri mai bune, care să permită și în zone izolate să se propage spiritul educației mai ușor –, despre comunități care să susțină real actul educațional prin motivarea elevilor și prin susținerea eforturilor profesorilor, despre investiții în logistică.
Dacă vrem să crească rezultatele, trebuie să încetăm să dăm cu pietre în profesori. Trebuie să-i luăm, ca societate, parteneri reali, iar ca profesioniști să-i lăsăm să-și facă treaba, oferindu-le, desigur, suport, încredere și mijloace. Garantez că cei buni îi vor tria, pas cu pas, pe cei slabi, dacă aceste condiții vor fi îndeplinite. Altfel, și cei buni nu vor face decît să lupte să supraviețuiască, făcînd ei ce pot mai bine pentru elevii lor, adică pentru puțini, dînd din coate în jurul lor.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
