Greșelile pe care le facem

Clujul este, în aceste zile, într-una dintre cele mai bune perioade ale sale din an, chiar dacă este umbrită de tristețea pe care o provoacă nerezolvatele încă (în momentul în care scriu acest articol) revendicări legitime ale profesorilor. E TIFF-ul, în opinia mea singurul eveniment cultural de anvengură care onorează orașul nostru. TIFF-ul aduce culoare, dinamică (o dinamică nu agitată, însă, ci a creativității, motivațională), aduce o energie pozitivă care include sentimente de speranță, optimism, bucurie. „Totul va fi bine!“, îți spui mai mult sau mai puțin explicit, mai mult sau mai puțin conștient, cînd te plimbi prin centru, cînd intri la un film sau te oprești la o terasă pentru o cafea, o cină sau un pahar cu vin. 

Pe fondul acesta, cadoul pe care mi l-am făcut eu ieri, de ziua mea, a fost filmul Balena al lui Darren Aronofsky, cu Brendan Fraser în rolul principal, pentru care a și obținut Oscarul. Filmul, care a creat și o serie de controverse (dar eu aleg să mă refer aici doar la aspectele care îmi servesc explicațiilor), are în centru personajul unui profesor supraponderal. Un profesor care predă tehnici de redactare online, ținîndu-și camera închisă, pentru ca elevii lui să nu-i perceapă diformitatea fizică de care se rușinează (rușinea, această emoție joasă, care ne face adesea să ne temem de sinceritate...). O diformitate care nu știm clar dacă este generată de o disfuncționalitate metabolică sau doar de căderea într-o bulimie acută, provocată de fondul depresiv generat de pierderea partenerului său de viață. 

Charlie, personajul supraponderal jucat de Brendan Fraser, își alimentează destul de mult din timp cu activitatea didactică. Este un profesor, aș spune, dedicat. Îi face plăcere să le ofere elevilor săi sfaturi cît mai clare, să le îndrume și să le sprijine demersul de scriere, să le citească și să le corecteze eseurile. Fapt este că, din cauza unor greșeli, poate, pe care le-a făcut în viață, omul a ajuns într-o situație-limită, conștient că zilele lui sînt la propriu numărabile pe degetele mîinilor. Dar cine sîntem noi, oricare dintre noi, să judecăm măsura în care va fi greșit el sau nu? Care dintre noi, în plus, nu a greșit, perturbîndu-și măcar o dată curgerea liniară și echilibrată a vieții?

Avînd o fată dintr-o căsătorie anterioară, abandonată în momentul îndrăgostirii sale de partenerul ulterior pierdut, Charlie se află, în aceste ultime zile ale vieții sale, în situația de a încerca să lege, măcar minimal, firele comunicării afective cu fiica sa, pe care mama acesteia o ținuse la distanță de el în toți anii de după divorț. Avem deci în față un om cu o viață plină de greutăți, o identitate sexuală asumată tîrziu, o căsnicie ratată, un copil înstrăinat, o sănătate șubrezită. Puținele sale amintiri bune pe care scenariul ne permite să le descoperim sînt legate de un moment petrecut la mare, pe plajă, cu fosta soție și fiica, pe atunci copilă, inserate în narațiunea cinematografică prin imagini retrospective, respectiv ceea ce se afirmă în cîteva dialoguri despre relația cu partenerul său decedat, cum că ar fi fost cîțiva ani de fericire. 

Mă întorc puțin la activitatea lui profesională. Omul predă, așadar, cursuri de scriere, de redactare, citește și corectează eseuri, din cîte putem înțelege vizînd, mai ales, literatura. Ca un laitmotiv apare în film un eseu al fiicei sale, primit pe sub mînă de la mama sa, despre Moby Dick. Un eseu scris de aceasta în urmă cu cîțiva ani. Pentru Charlie, acesta devine un fel de talisman. În procesul complicat și abrupt al reluării relației cu fiica sa, omul se angajează să-i scrie el referatele pentru școală, pentru a o ajuta să promoveze. Trebuie să precizez că fata este o adolescentă rebelă, ale cărei nonconformisme sînt văzute chiar și de mama sa ca fiind malefice, diabolice. Ei bine, la un moment dat Charlie îi livrează fetei un referat pentru care aceasta primește notă mică. Reproșîndu-i tatălui că a făcut intenționat un referat prost, fata este pusă de acesta să îl citească. Spre surprinderea ei, este vorba exact de referatul scris de ea în urmă cu cîțiva ani. Un referat de o sinceritate maximă, dezarmantă, pe care însă profesorul sau profesoara nu o apreciase.

Spre ce vreau să mă îndrept? Charlie este un om care a ratat multe în viață și a făcut multe greșeli. Ce caută el în ultimele sale momente este contactul uman autentic, sinceritatea, empatia. Își dă seama că pînă și ca profesor a cultivat, adesea, formalismul, șablonizarea, nonsinceritatea. Conștientizarea acestor lucruri este simultană cu înțelegerea importanței de a deschide și elevilor săi o ușă către sinceritate. Le cere, așadar, să îi scrie nu eseuri construite din idei preluate de la alții, devenite șabloane critice și de interpretare, ci niște gînduri personale, autentice, vulnerabilizante. Micile lor intervenții de acest fel, care deschid la rîndul lor uși către sufletele lor și către frămîntările lor, sînt cele care-l emoționează și îl determină, în ultima sa întîlnire cu elevii săi, să își deschidă camera. Ceea ce profesorul sau profesoara fiicei sale nu apreciase, sinceritatea ideilor și a impresiilor ei de lectură, Charlie înțelege că este, de fapt, mai important decît o reproducere sau compilație de idei ordonate frumos într-un referat.

Charlie este un profesor dedicat, căruia viața nu i-a permis multe victorii, nu i-a adus prea multe satisfacții. Pe ultima sută de metri își dorește, de fapt, nu să se salveze sau să se panseze pe sine cu puțină iubire, compasiune sau iertare. Ci să aducă celor pe care îi lasă în urmă – elevii săi și, în plan personal, fiica sa – niște schimbări, niște conștientizări. Pornind de la sinceritatea cu ei înșiși și de la exprimarea ei. Asta face un părinte. Asta face și un profesor. Și este, uneori, atît de greu acest proces. Toate greșelile pe care le poți face, ca să mă folosesc de titlul unui roman al lui Cătălin Pavel, sînt ale omului care ești. Ca părinte, ca profesor. Dar și tot binele pe care îl poți face, ca părinte, dar și ca profesor, consistă mai ales în lecția sincerității. Și nu este o lecție ușor de predat. Între poziția profesorului/profesoarei fiicei lui Charlie și poziția lui Charlie este o cale a conștientizării și a vulnerabilizării. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.