Top Gun

Pe fereastră se perindă peisaje primăvăratice învăluite în ceață, localități cu aer de stațiuni montane îngrijite, amintind de cele nemțești, austriece sau elvețiene, în vreme ce scriu acest articol. Nu sînt eu la volan, firește, ci prietenul meu, astfel încît, pe bancheta din spate, pot să îmi adun puțin gîndurile și emoțiile pentru a scrie. Ne întoarcem spre casă din Polonia, unde am fost într-o scurtă excursie de cîteva zile, cele libere cu ocazia sărbătorilor de Paști. Mai exact, am fost în Cracovia, auzisem de la alți prieteni că este un oraș frumos (eu am mai fost prin adolescență, dar nu-mi aduc aminte mai nimic) care se poate vizita în cîteva zile, accesibil fiind și cu mașina. Ne-a plăcut Cracovia și tot ce am apucat să vedem prin Polonia, desigur. Cracovia este un oraș curat, îngrijit, cu o istorie scrisă și în crochiul arhitectural, care îți lasă impresia că e parte integrantă a Occidentului refuzat nouă de destin atît de multă vreme. 

În cele cîteva zile am decis să vizităm și complexul muzeal Auschwitz-Birkenau, pe care de multă vreme doream să îl vizitez. A fost o experiență copleșitoare, cum mă și așteptam. Atrocitatea umană dusă pînă la ultima ei limită nu te poate lăsa indiferent, îți lasă un gust care se distilează în timp, prin interiorizare treptată. Toată lumea știe, sînt convins, la ce mă refer, chiar și cine nu a vizitat aceste locuri ale manifestării dezumanizării, nu este cazul să insist asupra detaliilor istorice.

M-a impresionat ghidul pe care l-am avut. Un tînăr de vreo 30 de ani, cu o alură de Top Gun, blugi, tricou, geacă de piele și o freză soldățească, nu părea la prima vedere să fie un tip extrem de implicat emoțional și foarte bine informat. Ceea ce s-a dovedit o prejudecată, pentru că discursul lui a început să ne cucerească de la primele fraze, cu un ton calm, echilibrat, dar în același timp empatic cu informația transmisă și foarte bine documentat. Din tot ceea ce spunea vibra compasiunea, dar mai ales durerea unui om care aparține unei rase atît de crude, încît semenii acesteia se ucid între ei în masă. Răzbătea durerea unui om care aparține unei rase capabile de asemenea atrocități încît lasă în urmă un pămînt care ar trebui să sîngereze de la tot sîngele pe care l-a înghițit. 

La finalul tururilor, ghidul ne-a mulțumit pentru că am fost părtași prin vizita noastră la suferința care s-a generat în acele locuri cu calcul, cu metodă. Apoi ne-a rugat ca în viețile noastre să reacționăm întotdeauna atunci cînd ne confruntăm cu orice formă de hate speech. Pentru că, a afirmat el, din orice urmă nesemnificativă aparent de astfel de discurs se poate naște apoi, crescînd ca o hidră, hidoșenia unor atrocități cum au fost cele ale nazismului. 

Mi-a creat o stare de tensiune această rugăminte a lui, gîndindu-mă cît adevăr conține și cum în societatea noastră acest discurs este atît de prezent, în diferite forme, în diferite medii, începînd de la cele politice pînă la cele culturale sau educaționale. Discursul urii nu are doar formă ideologică, el se naște mai întîi în nuclee mici, de intoleranță față de semenul tău, generată de diferența pe care o percepi între acesta și tine însuți. Dar apoi poate crește pînă la formule ideologice și se poate transforma într-o armă de ucidere în masă. Îl întîlnim în forme de nucleu aparent inofensiv de la primele vîrste, la copiii care se hărțuiesc unii pe alții în școală, pînă la adulții care se resping pe criterii etnice, de sex, de religie sau de altă natură. Îl întîlnim în respingerea europenismului, în tendințele de coagulare extremist-naționaliste, îl întîlnim în homofobie, în clamarea valorilor supreme ale ortodoxismului și în cîte alte formule care polarizează societatea. Și ni se pare, în viețile noastre oarecum liniștite, că nu este chiar ceva periculos, că ține doar de o naturală dezbatere de idei, cînd, de fapt, experiența Auschwitz-ului ar trebui să ne țină mereu cu atenția trează, privind pericolul unei escaladări a urii. 

Ne întrebam, după ce am încheiat vizita, cum anume poate fi prevenit și ținut sub control acest pericol al escaladării hate-speech-ului și, desigur, răspunsul pe care l-am găsit este în educație. Dar mai ales în educația umanistă. Singura care poate deschide suflete, alături de minți, către acceptarea și valorizarea diferenței, către identificarea frumosului în alteritate, către uman, în fond. Și am ajuns la o altă întrebare pe care eu mi-am mai pus-o, despre care am mai scris: de ce în societatea noastră dimensiunea educației umaniste este atît de puțin valorizată în raport cu cea axată pe științele realiste? Bătălia cea mare se duce mereu pe clasele de real, pe profilurile de științe, apoi pe facultățile cu aceste profiluri. În licee, clasele de uman sînt considerate cele mai slabe, presiunea părinților este mereu înspre succesul pe rutele realiste, iar răspunsul – desigur, simplu – este succesul care poate fi măsurat apoi prin prisma banilor pe care îi cîștigi dacă ai o meserie din spectrul celor care au la bază științe realiste. Pentru că meseriile care au la bază formații educaționale umaniste sînt depreciate și prost plătite. 

Îmi doresc ca școala și societatea să se întoarcă mai mult spre uman. Să se întoarcă mai mult la prețuirea reală a umanismului și a frumuseții gratuite. Sîntem o specie chinuită, avînd în noi și iubire, dar și ură. Însă ni s-a dat și puterea aceasta a educației, puterea înțelegerii și capacitatea de apreciere a frumosului. Lupta pentru cîștigarea iubirii în fața urii se duce pe terenul acesta al educației și armele sînt din arsenalul științelor umaniste. Printre care literatura și arta se află pe primele locuri. Ar trebui să le acordăm mai multă atenție. Nu doar în școală, ci și prin mecanisme sociale și politice de valorizare și de protecție a lor.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.