Sîntem datori să încercăm

Este un subiect complicat. Dacă vrei să-l tratezi echilibrat, trebuie să-l privești cu atenție, din toate părțile. M-am tot sucit și răsucit și eu, pînă să mă decid să scriu despre el. Mă simt dator să o fac. Față de public și față de mine însumi. Pentru că sînt părinte, respectiv profesor. Și pentru că este un subiect care mă preocupă, despre care am mai scris.

Pornesc de la cîteva amintiri, pe care le descriu sumar. În primii ani de învățămînt am fost profesor într-un liceu cu profil tehnologic. Unde am trăit experiența abordărilor mai puțin respectuoase din partea unor elevi, clasele de ucenici, de profesională sau chiar și cele de liceu cu profil tehnologic fiind alcătuite din elevi proveniți, în mare parte, din medii defavorizate, din familii foarte sărace și disfuncționale, adesea. Cred că eram un profesor implicat, căutam soluții pentru un raport corect și avantajos educațional cu elevii. Nu am avut probleme majore, dar am trecut prin etape în care auzeam că sînt strigat pe la spate cu o poreclă jignitoare, de exemplu. Le-am gestionat cu calm, cu dialog, cu sprijinul direcțiunii, fără să ajung la situații de escaladare a unor tensiuni. Tot în vremurile începutului carierei mele didactice, am ajuns apoi într-un liceu de top. Acolo am avut o clasă a IX-a foarte dificilă, cu cîțiva băieți din medii sociale sus poziționate, de fițe, ca să spun așa, sau din medii intelectuale cu pretenții, dar și cu dificultăți în același timp, cel puțin unele, cu părinți care divorțau, chiar cu tensiuni între aceștia. Un grup de băieți își manifesta constant agresivitatea, verbal și nonverbal, fără să mă refer doar la relația cu mine și nu la contact fizic: cuvinte, ton, trîntit uși, scaune, mese etc. Într-una dintre zile, un elev a apărut cu o bîtă de basball pe care o ținea ostentativ pe bancă. Încercau, în primele luni, să mă provoace constant, să scoată din mine demoni. Nu m-am lăsat provocat. Am reușit să le cîștig pas cu pas atenția și interesul, respectiv respectul, prin activitățile didactice, prin dialog, prin colaborare cu unii dintre părinți și prin sprijinul colegilor. Am reușit să avem o relație bună în timp, mi-au fost dragi și cred că și eu lor. Principalele mele dezavantaje, în aceste cazuri, erau vîrsta, fiind încă foarte tînăr, apoi poate și statura, nefiind un bărbat cu o constituție fizică impunătoare. Ce vreau să subliniez este faptul că am avut contact cu situații de agresivitate, chiar dacă nu au escaladat, ci s-au atenuat pînă la stingere. Dar n-a fost ușor și am avut momente de revoltă interioară.

De cealaltă parte, îmi amintesc și situații în care, elev fiind, aveam profesori pe care unii colegi îi provocau constant, mai mult sau mai puțin agresiv. Îmi amintesc o profesoară din liceu, lipsită total de autoritate didactică, pe care unii colegi o hărțuiau cu replici obraznice. Eu n-am avut niciodată reacții de acest fel, pentru că firea mea (și, probabil, educația din familia mea) simte repulsie față de orice fel de agresivitate, dar aveam colegi care nu se sfiau să o batjocorească prin cîte-o replică obraznică. Nu țin minte să fi găsit dînsa vreo rezolvare, în afara unei atitudini care oscila între a se face că nu aude și a se enerva, ridicînd tonul, dar fără să rezolve problema. Totuși, niciodată nu s-a ajuns la situații care să escaladeze dincolo de această hărțuială, deși pe ea o simțeam în permanență nesigură, în disconfort atunci cînd intra în clasă.

Zilele trecute a făcut vîlvă în toată țara cazul elevului care și-a înjunghiat profesoara de japoneză. Am auzit și citit o sumedenie de opinii despre caz. Sînt, totuși, cîteva lucruri pe care nu le știm. Care este, mai întîi, istoricul acestui elev. Pentru că, în mod cert, comportamentul lui și poate al unui grup din care făcea parte (dialogul de pe Messenger indică existența unui nucleu) a cunoscut o evoluție pînă în acest punct. Cineva ar fi trebuit să observe, înainte de acest moment, o evoluție a unor atitudini și comportamente. Apoi, care a fost contextul familial al elevului, este iarăși o necunoscută. Ce tip de educație a primit, cum s-au implicat părinții în formarea percepțiilor elevului despre școală, despre profesori, despre societate și despre viață, în general. Care a fost anturajul său din contexte extrașcolare și așa mai departe. 

Desigur, chiar dacă am vrea și am depune toate eforturile, nu am reuși să prevenim toate situațiile de agresivitate din școală. Așa cum nu le putem preveni, ca societate, pe cele din afara școlii. Devianțele, fie înnăscute, fie formate, au existat și vor exista în școli și în societate. Dar sîntem datori să încercăm să le reducem numărul, permanent. 

Opiniile legate de caz s-au polarizat, în mare, în două perspective. Una, care vorbește despre un elev căruia nu i s-a acordat atenția necesară (în familie și în școală – educație adecvată, atenție, sprijin psihologic), respectiv cealaltă, radicală, focalizată pe acuzarea acestuia și pe eliminarea sa din școală și din societate. Cea dintîi perspectivă, generalizînd problematica elevilor cu orice fel de probleme, susține incluziunea fără autoritate și coerciție, prin mijloace și sprijin didactic, psihologic, social etc., cea de-a doua este de părere că autoritatea trebuie impusă, că trebuie introduse în școală reguli de coerciție și pedeapsă.

Personal, am apreciat cel mai mult poziția lui Mircea Miclea, echilibrată și argumentată. Psiholog reputat și cadru didactic, acesta este un adept al reconcilierii individului cu sine însuși, implicit al eforturilor pentru incluziune, pentru abordare terapeutică, pentru integrare. Aici, însă, munca necesită un efort sistemic: am mai spus și eu că avem nevoie în școli de personal cu competențe psihoterapeutice mai numeros și mai bine pregătit. Elevii care au probleme, de orice natură, trebuie sprijiniți, ajutați, nu marginalizați, excluși, îndepărtați.

Dar, în același timp, autoritatea școlii și a cadrului didactic, care a suferit, în ultimii 30 de ani, mult, trebuie reabilitată. Au contribuit diverși factori la această subminare, de la părinți pînă la cei care au gestionat politicile educaționale. Impresia că poți face orice cu școala și cu cei care lucrează în ea – să discreditezi, să batjocorești, să acuzi, să contești –, fără să ai vreo competență reală și fără să fii tras la răspundere, s-a generalizat. În cazul în care eforturile de integrare se dovedesc inutile (uneori chiar datorită părinților care nu recunosc problemele, ba chiar amenință și ei), școala trebuie să aibă autoritatea (reglementată!) de a lua măsuri coercitive. Și nu de tipul apă de ploaie, ci ferme, inclusiv de exmatriculare (cu drept de mutare în altă școală, ca să nu se acuze îngrădirea dreptului la educație, dar și cu obligația de respectare a unui plan remedial). Discuția nu se încheie, însă, aici.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.