Boli fizice și traume emoționale. Iubește-mă, ca să te pot iubi
Cînd dai peste o boală perfidă, cu o capacitate surprinzătoare de redresare și de reinventare de sine, în ciuda eforturilor organismului coroborate cu ale medicilor de a o anihila, ajungi să reflectezi la trecutul tău, dar și la ce merită și ce nu merită atenție în prezent, respectiv la ce așteptări, speranțe, investiții (mă refer la cele emoționale, de efort cognitiv sau chiar fizic, nu neapărat la investiții financiare) mai vrei să îți asumi pentru viitor. Te poate dezorienta, te poate demotiva sau te poate ambiționa să schimbi, să revizuiești, să recalibrezi.
Asociez bolilor fizice îmbătrînirea organului curricular al ciclului liceal. Cum se știe, cred, dacă la nivel gimnazial avem de cîțiva ani planuri-cadru noi, programe școlare și manuale corespunzătoare acestora, la nivel liceal s-a întîrziat și se întîrzie încă înnoirea lor. Este un ficat al organismului care tot mai mult suferă de o ciroză avansată. Implicit, o nouă viziune curriculară care ar trebui asumată prin aceste redesenări curriculare lipsește. O viziune actualizată, conform nevoilor actuale ale societății, conform noilor tendințe pedagogice, dar și conform noutăților care țin de evoluția științifică a disciplinelor de studiu. Ca să exemplific, deși nu este prima dată cînd o spun, la limba și literatura română avem un corpus de autori canonici fix, al căror ultim reprezentant este Marin Sorescu, deci ne oprim cam la anii ’60 ai secolului trecut. Dar mai mult decît atît, este nevoie de o redefinire a viziunii curriculare, cum spuneam, într-o notă mai empatică, a dezvoltării personale, a experiențialului, și de o libertate care să derive de aici în privința posibilității profesorilor și elevilor de a opta, de a alege căile (și aici mă refer la trasee de conținuturi și de informații) prin care să-și formeze competențele, aptitudinile. Este o ciroză care ajunge să omoare sistemul, care gîfîie tot mai mult sub povara conformismului curricular. În plus, dacă organele curriculare ale ciclurilor inferioare au fost revitalizate, ruptura față de organele ciclului liceal devine în sine o rană, în absența continuității pierzîndu-se treptat cîștigurile obținute prin reformarea curriculară a celor dintîi.
Boala Vaquez este o boală pe care, în termeni nepretențioși, de amator, aș descrie-o ca îngroșare, vîscozitate accentuată a sîngelui. Pînă acolo unde acesta abia mai circulă prin sistemul vascular. O văd asemănătoare cu sufocarea într-o birocrație a hîrțoagelor și dosarelor în format fizic, cu care operează încă sistemul. Știu bine ce înseamnă munții de dosare pline cu zeci, sute și mii de documente, în care te pierzi sau care-ți devin repere. Dacă ar fi să mă gîndesc doar la dosarele pentru gradele didactice și tot ceea ce trebuie să conțină ele, cum se completează cu acte în format fizic progresiv, cum se deplasează de la o instituție la alta, și tot ar fi de ajuns. Dar acestea sînt doar un exemplu. Sigur, este dificil să înlocuiești totul cu un sistem informatizat care să asigure corectitudinea. Este nevoie de niște platforme performante, bine gîndite ca procesualitate a pașilor de parcurs, pentru a înlocui eficient munții de dosare cu baze de date online. Și mai este nevoie de oameni care să aibă abilitățile și competențele necesare pentru a opera cu ele. Din păcate, de la nivel de profesori încă, apoi de secretari și secretare de școli, constați că există o lentoare în utilizarea profesionistă a resurselor informatice. Și atunci, sîngele acesta al birocrației, care ține în viață, totuși, organismul, fără birocrație neputînd funcționa un sistem, înaintează lent, se mai oprește, gîfîie și se sufocă.
O boală, însă, parcă mai gravă decît altele, mi se pare malnutriția. Mă refer, de fapt, la slaba hrănire a profesorilor care intră în sistem și își fac ucenicia în el. Și nu mă refer la hrănirea lor fizică, la resursele financiare (despre care am amintit în articolul precedent), ci la hrănirea profesională. Undeva pe la începuturi și apoi pe parcursul formării acestor tineri se întrerupe sau nici nu începe alimentația cu resurse sănătoase de hrană. În timpul studiilor universitare întîi, cu ciclul de licență și apoi cu cel de masterat, apoi în primii ani de stagiatură. Ceva, în acei ani, lipsește, un set de alimente care conțin vitaminele necesare unei formări armonioase și viguroase. Practica didactică, modulele psihopedagogice, mentoratul didactic de apoi (care nici nu există, încă, de fapt, normativ, abia acum se lucrează – și bine că se face – la un sistem de mentorat didactic în proiectul PROF), aceste mese sînt cumva sărace, frugale, uneori cu alimente expirate. Profesorii vin în sistem cu lipsă de energie profesională, cu lipsă de ambiții profesionale și, mai ales, cu lipsă de inițiativă, de creativitate, de spirit viu și inovator. Sînt ei înșiși, parcă, devitalizați. Nu sînt formați, de la început, pentru a percepe profesoratul ca pe un cronotop al propriei propulsări într-o poveste de succes și cu strălucire. Într-o poveste în care pot ei să-și scrie, parțial măcar, scopurile, sub întrumarea unui narator mai degrabă martor și mentor, nu stăpîn.
N-aș vrea, nici în acest text, să evit și o exemplificare a suferinței sau traumei emoționale. Mă gîndesc că un bun exemplu este frica de abandon. Definită în psihologie ca anxietate a faptului că cei dragi te părăsesc, ea este o rană formată în copilărie. Seamănă, în fond, cu deprivarea emoțională despre care aminteam în articolul precedent. Adultul care suferă de această traumă este dominat, de fapt, de copilul interior: îi este frică de părăsire, de respingere, de critică, îi este frică să nu fie uitat, neascultat, neiubit. Îi este frică să nu îl doară din nou. Trauma de abandon este una a copilăriei sistemului educațional de la noi. Fără să mă raportez la anii predecembriști, anii copilăriei învățămîntului postdecembrist au fost marcați de o continuă respingere prin pauperizare, prin critică, prin neîncredre. Procentele bugetare alocate minuscule, investiții sistemice precare, dispreț social. Toate, coroborate, au creat această traumă. Și adesea, adultul care suferă de trauma de abandon se manifestă la rîndul său prin abandonare: a abandona primul, pentru a nu fi abandonat, este una dintre formele de apărare. Poate astfel se explică o senzație generală că sistemul însuși a abandonat societatea, că sistemul însuși nu mai vrea să colaboreze cu societatea, că sistemul însuși respinge societatea. Iubește-mă, ca să te pot iubi, pare a spune. Și cercul vicios se tot rotește: iubește-mă tu, ca să te pot iubi eu. Ba nu, iubește-mă tu, ca să te pot iubi eu. Și singura soluție, singura salvare în aceste cazuri, este să se identifice partenerul cu care să existe o conexiune emoțională autentică. Însă în paradigma educațională, sînt doar doi parteneri disponibili: sistemul educațional și societatea. Ruptura dintre cele două, rana se poate vindeca doar cu o conexiune emoțională autentică. Abia apoi poate să se nască, încet, iubirea.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
