Balamalele colosului de lut

Există în psihologie ceea ce se numește „optimismul nerealist”. Nu am citit mult despre asta, decît cum îl explică Atkinson în Introducere în psihologie. Pe scurt, se referă la tendința de a minimaliza sau de a ignora riscurile pe care le presupune un anumit tip de comportament, pe considerentul că „nu mi se poate întîmpla mie”. Am discutat cu cineva, care mi-a sugerat că am putea imagina și o variantă opusă, un „pesimism nerealist”, care s-ar traduce prin tendința de a vedea doar efecte negative, fapt care poate influența inclusiv rescrierea premiselor de la care pornești în interpretarea unui fapt, în scrierea eronată a ipotezei, pentru a genera o concluzie negativă. 

Pesimismul nerealist este, dacă-l privim așa, unul dintre factorii care determină percepția sistemului educațional românesc, inclusiv la nivel de discurs oficial, de discurs legitimator al unor măsuri sau strategii. „Așa cum arată acum, învățămîntul românesc este un dezastru și va produce în continuare doar eșecuri.” Cam aceasta ar fi premisa și, în egală măsură, concluzia analizelor care au la bază pesimismul nerealist.

Citeam astăzi un articol scris de un expert educațional, cercetătorul Dacian Dolean, care mi-a provocat aceste idei. Dacian Dolean este mai tehnic în expunerea sa și, fără să vreau să reiau propriu-zis ideile sale, pentru că mi se pare important ca ceea ce el afirmă să ajungă la cît mai mulți oameni, reiau perspectiva sa, în cuvinte poate mai eseistice. 

În studiul „Raport privind nivelul de literație al elevilor din România”, publicat în 2023 de BRIO, se trag niște concluzii aproape devastatoare și profund pesimiste cu privire la stadiul în care ne aflăm, afirmîndu-se, aproape negru pe alb, că școala nu face nimic pentru îmbunătățirea nivelului de literație al populației școlare: „După finalizarea a două cicluri școlare, elevii nu fac mari progrese în ceea ce privește nivelul de alfabetizare”. Altfel spus, școala este total inutilă. 

Trec peste demonstrația lui Dacian Dolean, care evidențiază modul eronat de eșantionare care a dus la concluziile din studiu și care, în termenii imaginați de mine, corespund unui pesimism nerealist, manipulator încă din stadiul de formulare a premiselor, a ipotezelor. Mi se pare însă important mai ales ceea ce evidențiază cercetătorul cu privire la aceste afirmații denigratoare în fond, și anume că sînt afirmații „total false”. Sînt perfect de acord și, mai mult, mă întreb de ce ar exista un astfel de demers cu efecte manipulatorii, chiar dacă reglajul este extrem de fin. 

În realitate, școala are un efect pozitiv semnificativ asupra literației copiilor, care nu poate fi neglijat și nici luat în derîdere. Este ca și cum am afirma că școala este total inutilă și, în ciuda unor astfel de formulări care circulă în dialogurile informale, orice om de bun-simț este conștient că nu e așa. Că ne putem dori performanțe mai ridicate, este evident. Că este important să reducem fenomenul absenteismului, care contribuie agresiv la menținerea unui grad nesatisfăcător de alfabetizare, este iar evident. Dar de aici pînă la a afirma că școala nu face nimic pentru literația copiilor este cale lungă.

Dacian Dolean crede că cei care susțin astfel de afirmații dau dovadă de o cunoaștere insuficientă. Nu vreau să speculez asupra acestei idei, pentru că mie mi se pare că este indulgentă și că, de fapt, sînt alte motive care duc la astfel de afirmații apocaliptice. 

Dar vreau să subliniez încă o dată, cum am mai făcut-o și alte dăți, că aplicarea aceasta a grilei pesimismului nerealist asupra sistemului educațional este o plagă națională. Sîntem tentați să discredităm totul, orice ni se pare lipsit de validitate, de profesionalism, de bună intenționalitate. Și, în schimb, nu oferim soluții reale, punctuale, pentru remedieri. Călcarea aceasta continuă în picioare, aparent a unui sistem instituțional, atinge, de fapt, dureros, oameni. Oameni devotați, oameni dedicați, oameni care își trăiesc viețile în slujba unor idei derivate toate din principiile educaționale. Oameni care aproape renunță, adesea, să ceară ceva pentru ei, să dorească un mai bine personal, pentru că se hrănesc în bună măsură din ceea ce dăruiesc pe scena aceasta (ca să nu folosesc clișeicul „altar”) a educației copiilor noștri. Și care o fac indiferent de politicile educaționale, de programele școlare, de schimbări de paradigme curriculare, adesea dintr-un instinct înnăscut. 

Am scris adesea despre nevoile sistemului educațional, despre lipsurile lui, despre rănile sau bolile lui, încercînd să nu fiu părtinitor, să nu menajez ceea ce mi se părea grav, să nu practic optimismul nerealist, să ofer soluții, acolo unde m-am priceput. Dar nu pot să rămîn indiferent la tăvălugul de discursuri denigratoare și anulatoare care amenință, distopic, o întreagă societate. Nu școala este cea care nu face nimic. Școala face enorm! Și rezultatele s-ar vedea mai bine dacă alte dimensiuni ale societății ar funcționa mai empatic, mai altruist, mai productiv. Dacă sărăcia s-ar diminua, dacă violența, de orice fel, s-ar ține sub control, dacă infrastructura s-ar îmbunătăți, dacă presa s-ar primeni, dacă, dacă, dacă...

Școala își face treaba – global vorbind, nu referindu-ne la situații particulare – cît de bine poate ea, într-o societate profund schismatică și îndepărtată de valorile umanului, de echilibru, de frumos, de bine. De corectitudine, de respect, de încredere, de adevăr. În fapt, poate că școala este ultimul bastion al societății în care trăim și că doar ea, prin nivelul de literație pe care îl asigură și pe care se străduiește să îl îmbunătățească, mai ține funcționale balamalele colosului de lut. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.