Între CSA Steaua și vechea Steaua e o distanță de ani-lumină?
Ei, hai că Eminescu mai lipsea din lupanarul ăsta! Sărmanul... Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici? Haida-de! Ia chemaţi-i la socoteală, să vadă ce ţară au modelat, da, da, chiar şi ei, că odată cu depărtarea în timp nu devii mai frecventabil, ci doar mai colb. Să vină şi să vadă ce se întîmplă cu un pămînt pe care ctitoreşti prea multe biserci şi prea deloc şcoli şi spitale. Să vadă fotbalul, să li se înfoieze mustăţile groase la văzul vagoanelor de închinăciuni care se răstoarnă peste gazoanele smîrcuite, de zici că jucăm mereu cu turcii la Podul Înalt, să vadă cum, în cele cîteva secunde în care sînt mitraliate cruci, apoi iarba e băgată în sîn după care se ţopăie într-un picior, dracul şi Înaltul convieţuiesc înghesuiţi ca doi refugiaţi într-un subsol din Lampedusa. Din această cultură minunată se trage şi povestea Steaua – anti-Steaua. Curatul şi necuratul în varianta cu crampoane. Cine e cine, depinde de înjurătura care îţi vine la gură. Nu mai reiau istoria acestei aberaţii. Pentru cine n-o ştie există net, deşi nimic nu e net în povestea asta. Despre FCSB, nimic nou. Despre CSA Steaua, da. De curînd au început să îi tragă de urechi pe generalii şi coloneii care păstoresc clubul chiar şi legendarii lui susţinători: Balint, Lăcătuş, Piţurcă, Tudorel Stoica. Ăştia, fraţilor, fix ăştia sînt Steaua. Alta nu mai e. FCSB e continuatoarea, CSA are sigla şi numele, dar nici una nu moşteneşte cu adevărat spiritul acelor băieţi care într-o noapte de primăvară au luat în braţe (unii au vrut chiar să fugă cu el) cel mai frumos trofeu care poate exista pentru o echipă de club. FCSB nu mai e o echipă, e supusul unui stăpîn care se crede atotştiutor (că doar de-aia e naşul „atotstivuitorului” Borcea), Steaua e o entitate bizară, singurul club aparţinînd unui minister din UE (şi încă unul de forţă) care vrea să joace în fotbalul profesionist deşi legea îi interzice. Şi ne mai mirăm că, sub diverse pretexte, ne tot ţin unii la uşa adevăratei Europe. Totul, la Steaua, e ca un banc din seria celor născute de serviciul militar odată obligatoriu. Nu poate promova, consumă bani publici degeaba, n-are nici un proiect, nu produce tineri de valoare. Ghici ce e? E un ambîţ, ceea ce era clar de mult, dar acum le e şi marilor fotbalişti din ’86. Care, într-un fel sau altul, le-au zis celor de acolo că nu îi mai susţin. Şi ei erau singurul lor suport de imagine. Nu-i nimic. To’ăşu’ gradu’ va băga capul sub caschetă şi va defila în continuare către nimic. Cu acest fel de Armată nu avem decît o singură speranţă. Să nu ne-apuce vreun război.
