Farul lui Hagi luminează tot mai tare? Are combustibil special?
Hagi e un nebun. Mă refer la definiţia a cincea din dexonline. „Care nu are limite, margini, măsură.“ Hagi scapă radarului, e un OZN, nu e din legea lumii ăsteia, deşi a fost nevoit să o urmeze de cîteva ori, de exemplu atunci cînd a acceptat un cadou srîmb ca să scape de la o retrogradare, a făcut-o cu nonşalanţa unui copil care priveşte doar spre aventurile viitoare cînd sare din mers, fără bilet, într-un tamvai în care funcţionari, militari, poliţişti, pensionari mergînd de niciunde către niciunde îl privesc fie cu drag, gata să-l ascundă de controlor, fie cu pizma pe care ratarea o zămisleşte dinaintea unei vieţi ţîşnind către stele. Hagi e un nebun. E un alchimist pierdut în vrăjile sale, de aceea cînd scoate capul pe uşa laboratorului îl privim fix aşa, ca pe un nebun care, ameţit de experimente, înşiruie cuvinte aiurea pentru ca puţin mai tîrziu să ne arate ultima lui facere şi să ne lase cu gura căscată. Sigur, atunci cînd nu aruncă în aer laboratorul. S-a mai întîmplat. Acum pare că a găsit iar formula corectă după multe rătăciri – a început sezonul cu o idee de echipă şi cu nişte jucători, unii abia aduşi, apoi a renunţat la ei şi a adus alţii, apoi a promovat alţii din şcoala proprie şi asta în timp ce ataca în toate meciurile pe toată lumea de ai fi zis că după fiecare partidă vine sfîrşitul lumii. Ne-am crucit, am zis că o să cadă rău. Apoi ne-am crucit iar (ce să facem, aşa-i la fotbal) şi am zis că n-o să ţină. Dar uite că ţine. La cinci etape de final e pe primul loc cu distanţă de mai bine de o victorie faţă de urmăritoare, CFR şi FCSB. Care se bat între ele, se bat în influenţe, în patroni şi mai ales în arbitri, şi Hagi mai are puţin şi îi pupă din mers. E în fotbalul lui un soi de mers pe sîrmă fără plasă de siguranţă – tot înainte, uraaa! Şi cumva gloanţele letale îl ocolesc. Filozofia lui e cristalină ca o zi cu soare în plin îngheţ: în fotbal trebuie să joci fotbal. Ştiu, sună a un „hagism“ dintre acelea de care rîdem frecvent, dar cam asta e, restul sînt amănunte, nu că n-ar conta, dar principiul e cel mai important, dacă tot sîntem pe lumea asta şi ne-am apucat de o joacă plătită regeşte, atunci măcar să jucăm. Hagi, nebunul, e singurul care practică pînă la capăt lucrul cel mai normal de pe lume: respectul pentru meserie. Şi pentru cei care „dau banu’“. Nu ştie decît să facă spectacol, la meciurile lui mergi ca la un film de acţiune în care, bonus suprem, nu învinge mereu eroul pozitiv. De aceea poate că nu va cîştiga acest campionat, ci ceva mai important: admiraţia pentru artist. După aceea, ne putem distra de panseurile, naivităţile, îmbufnările şi iluminările lui. Dar numai după.
