Gică Popescu e de părere că fotbaliștii Naționalei ar trebui să reziste sub presiune. Fotbaliștii români sînt prea sensibili? De ce?
E uluitor cum ne aşteptăm să răsară un Notre-Dame în mijloc de Bărăgan! Noi cu fotbalul am rămas la nivelul pretenţiilor. Sub ele zace o cîmpie pustie străbătută în viteză de ciulini de parcă şi pe ei i-ar arde absenţa peste care se rostogolesc. Fotbaliştii români sînt crescuţi de români, de ăia care se cred în continuare sub mantia grea a unui sistem absurd pe care încearcă să-l păcălească. Fiecare pentru sine. Fiecare după cum vrea sau după cum îl duce capul. Produsele umane livrate fotbalului profesionist sînt precum recruţii ruşi din prima linie, acum sau la Stalingrad, carne de tun. Fiecare încearcă să rămînă în viaţă pe cont propriu, dar suma acestor vieţi tîrîtoare înseamnă moartea întregului.
Gică Popescu, crescut într-un sistem totalitar în care sportul se făcea la ordin, cu disciplină impusă, în vreme ce la vîrful piramidei bine organizate răsfăţaţii, în schimbul golurilor patriotice, străbăteau lumea şi se întorceau încărcaţi de produse de contrabandă pe care le vindeau compatrioţilor la preţuri exorbitante, asigurîndu-şi o viaţă capitalistă la etajul de lux al închisorii comuniste, ar vrea acum ca din bulibăşeala generală în care trăim să iasă un nou Gică Popescu. Asta e fantezie amestecată cu nostalgie. Aş fi vrut să văd ce ar fi făcut Gică şi celălalt Gică, Hagi, dacă s-ar fi născut după 2000. Parţial,vedem prin copiii lor. Juniorii Popescu şi Hagi au ajuns la un nivel de recunoaştere mai mult mediatică decît de performanţă. Ca să ştii să joci sub presiune trebuie să te adapi de la pasiune. Şi să-ţi fie foame. Şi să ai îndrumători exemplari. Şi multe altele. Dar mai ales să faci parte dintr-o lume care te cheamă către lucruri înalte. Nu către „să-mi fie bine mie şi familiei mele”.
Cînd intri în vestiarul Croaţiei, Franţei, Argentinei, Poloniei, ştii că trebuie să te ridici la nivelul unor legende. Cînd intri în vestiarul României, eventual te interesează ce număr primeşti (dar nu 10, cel al jucătorului sub presiune maximă, care a fost refuzat mult timp precum haina unui lepros) şi mai stai cu urechea la un eventual transfer. Dacă se poate în China sau în Arabia. Unde presiunea mare poate fi doar atmosferică. Aşa i-am crescut, aşa îi avem. Să ne mirăm e ca atunci cînd ne indignăm că oamenii sînt mîncaţi de cîini prin Bucureşti. Sau că ne miroase în casă cînd n-am dus de ani gunoiul.
