Ce e de înțeles din ce a făcut echipa României la Campionatul Mondial de handbal feminin?
Acelaşi lucru. Acelaşi handbal. Aceiaşi bani aruncaţi pe fereastră. Unul dintre cele mai bogate campionate ale lumii (dacă nu cel mai) a produs în ultimii cinci ani următoarele performanţe: locurile 12, 12, 13, 12, 12 la campionatele mondiale şi europene. Bonus: nici o calificare în semifinalele Ligii Campionilor. Succes pe linie. La recentul Mondial, după o bătaie soră cu moartea luată de la Danemarca şi o repriză mizerabilă cu Germania, era cît pe-aci să ne încurce Polonia, echipă cu jucătoare de o neîndemînare abisală şi a cărei campioană, Lubin, ia bătăi de la zece goluri în Champions. Un rîs homeric se aşterne peste handbalul românesc. Dar nu, nu trebuie să rîdem de actorii acestui sport dus în derizoriu în ciuda sumelor publice uriaşe de care dispune, ci de noi. Noi, toţi, ar trebui să rîdem unii de alţii, să ne prezentăm frumos în centrul Bucureştiului şi în Giuleşti, la Bistriţa, Brăila, Galaţi, Buzău, Craiova, Vîlcea – ce mai, cam prin toată ţara – şi să rîdem în hohote, arătîndu-ne unii pe alţii cu degetul. O minunată şi veselă frăţie a fraierilor. Avem cea mai bine plătită jucătoare de pe planetă şi un batalion de straniere recompensate regeşte din bani publici. Ah, tocmai mi-am adus aminte de un stand-up franţuzesc în care accentul era pe „con”. Care înseamnă „prost“. „Acum mi-am dat seama, zicea comediantul, de ce sîntem noi numiţi contribuables.” Fix aşa. Nişte băieţi deştepţi au înţeles cum stă treaba. Unii bagă banii con-tribuabililor în handbal, alţii în fotbal, alţii în stadioane de sute de milioane şi aşa mai departe. O mană cerească. Rezultatele nu interesează. Asta pentru că noi rîdem în continuare. Iată o excelentă analiză, citită în Le Monde, a unui neoconservator american, Robert Kagan, în cazul în care alegerile ar fi cîştigate de Trump: „Dictatura lui nu ar fi una de tip tiranie comunistă. Anumite libertăţi vor fi limitate, dar asta e o problemă doar pentru cei care ţin la ele. Nu e cazul pentru mulţi cetăţeni”. Putea zice con-cetăţeni. La fel şi la noi. Nesimţirea lor vine din nepăsarea noastră. Din scîrba noastră. Dar, de fapt, sîntem scîrbiţi de noi înşine, de laşitatea noastră. Ei, în schimb, sînt fericiţi. Cei care dau şi cei care iau. La final, antrenorul şi jucătoarele s-au îmbrăţişat şi s-au felicitat ca şi cum ar fi cîştigat titlul suprem. Şi, într-un fel, chiar sînt cîştigători. Ei iau cîte un trofeu în fiecare lună. Iar noi îl înmînăm cu capul plecat. Plumb.
