Zece jucători chinezi de snooker au fost suspendați, doi pe viață, pentru meciuri trucate. Așa-i în snooker?
În lumea distracţiei nostre perpetue bîntuie o longevivă ipocrizie: dacă un sport a prins nişte trişori, dacă un cutremur îi zguduie temeliile moralităţii, atunci toată lumea îşi duce mîna la nas şi se întoarce scîrbită, privind pe furiş înapoi către blestematul sport ca la un lepros. Ptiu, ptiu, de nu s-ar lua! În acest timp, sporturile unor băieţi un pic mai deştepţi şi mai puţin înclinaţi în a-şi tăia craca de sub picioare pricep exact despre ce e vorba. Cînd e despre găurile negre ale celor mai luminoase sporturi se fac că plouă în plin soare. Ştiţi care e societatea ideală în care nu există hoţi? Aceea în care nimeni nu îi caută. În caz că eşti fraier şi cauţi, găseşti. Aşa a făcut ciclismul, care e branduit ca un sport de megadopaţi pentru că acolo unii n-au mai vrut să închidă ochii. La snooker, aşijderea. Zece lovitori cu tacul chinezi au fost prinşi că îşi aranjau meciurile şi că îi mai incitau şi pe alţii să o facă. Doi au fost suspendaţi pe viaţă, unul dintre ei fost cîştigător al Open-ului Angliei. Cum ar veni, un greu al disciplinei. Asta nu l-a salvat de la pedeapsă. N-a contat nici ideea că vasta piaţă de desfacere a sportului din China s-ar putea întoarce cu posteriorul la disciplina cu bile şi buzunare. Deranj mare, bani pierduţi, imagine crăpată. Numai de bine. Îmi închipui că mulţi s-or gîndi: „Ce i-o fi apucat?”. Bună întrebare. Ea desface lumea sportului în două ca pe o nucă de cocos lovită de o macheta. Pe de o parte cei cărora nu le pasă că un fotbalist de aproape 40 de ani aleargă ca o căprioară toate minutele unui joc plus cele din prelungiri, sau că pe final de campionate dintre cel mai respectabile apar cele mai bizare rezultate. Ba chiar li se pare firesc. Şi pe de altă parte există o minoritate naivă şi încăpăţînată care a fost învăţată că în sport trebuie să cîştige cel mai bun. Nu cel mai dopat, nu cel mai blat, nu cel mai pariat. Sigur, specia unor astfel de lunatici e pe cale de dispariţie, dar se agaţă, dom’le, ca înecaţii de principiile astea învechite cu care ne sîcîie, nu lasă să alunece lin meciurile prin ochi cam cum ne alunecă toată mîncarea de plastic pe gîtlej. Armata lipiţilor de televizor respectă la sînge un bun proverb de restaurant parizian: dacă nu vrei să ţi se taie apetitul, nu intra în bucătărie.
