Un meci absolut penibil, următorul mai reușit. Cum e, de fapt, echipa României?
Ca noi toţi. Ca poporul, că îi cîntă imnul. A, staţi, bănuiesc că despre echipa României de fotbal e vorba, nu? Că zilele astea am văzut şi echipa României de rugby la Cupa Mondială, pe post de prosop cu care se şterg cei care joacă cu adevărat acest sport. Nu pricep care e rostul prezenţei unei echipe, că e României sau alta – dar, pînă una-alta, e a României –, pe post de sac de box. Ce plăcere poate fi? Care e faza? E nostim, e un soi de cruzime, o pedeapsă? În multe momente, reprezentaţia e jenantă. Îţi vine să acoperi ochii copiilor ca dinaintea unei scene indecente sau de o duritate nepermisă. În fine. Cu naţionala cealaltă, e simplu. Ea este aşa cum au crescut-o oamenii fotbalului de zeci de ani. Cu nepotisme, hachiţe, „pohta ce-am pohtit” (în vreme ce noi am postit), şperţuri, cumetrii. Cu făcut cu ochiul, cu bani uşori, mulţi publici, scurşi eficient pe unde era nevoie de o maşinuţă de lux sau o viluţă de vacanţă, ori de vreun cont care urla de foame. Şi chiar şi dacă nu urla de foame. Naţionala e ca ţara, e un banc în care prostu’ din poantă sîntem toţi, în fine, toţi cei care am mai rămas pe aici, sperînd să nu stăm vreodată în drumul unui drogat beat cu părinţi agresivi şi judecători care par a le fi rude de gradul doi. Naţionala e oglinda fidelă – oglindă, oglinjoară, spune-mi cine e cea mai urîtă din ţară! Paradoxul e că după o victorie cu Andorra (care nu se pune), una cu Belarus (căreia i-a fost refuzat un penalty în ultimele minute) şi trei egaluri cu o cantitate de noroc atît de mare încît probabil că, pentru a păstra un echilibru pe planetă, un întreg continent va trăi șapte ani de ghinioane, bravii tricolori au bătut Kosovo, echipă care a ţinut morţiş să rămînă în inferioritate numerică, şi acum au şanse reale de a se califica la Euro, din cea mai accesibilă grupă preliminară, dar – şşşt! – nu repetaţi asta cu voce tare că se supără băieţii. Nu subestimaţi, însă, capacitatea unor concetăţeni de a da cu crampoanele în găleata cu lapte. Dacă vom trăi meciuri decisive, de da sau ba, veştile sînt proaste. În ultimii 16 ani le-am ratat pe toate. Aici sîntem. Acest tablou trebuie ornat cu următoarele mărgici: există un spirit bun la lot, iar Edi Iordănescu pare să nu mai accepte farsorii şi trişorii patentaţi. În alte reprezentative, astea sînt la nivel de beţişoare şi bastonaşe. La noi, de doctorat. Poate fi şi cu plagiat.
